Antropogeneza. Ce teorii avem?

Preistoria este un domeniu destul de greu de definit. O definiţie implicã existenţa câtorva elemente la care sã ne raportãm, cum ar fi stabilirea trãsãturilor care o diferenţiazã de celelalte epoci istorice sau delimitarea realitãţilor pe care preistoria le presupune. Metodologic, putem dobândi acces la problematica perioadã prin analiza arheologicã, antropologie, etnografie, paleontologie, geologie sau studii asupra resturilor organice.

Conceptual, poate cã termenul de preistorie este uşor înşelãtor, deoarece conotaţiile cronologice nu sunt mereu valide. La fel, termenul de ”primitiv” este şi el nepotrivit, având adesea conotaţii negative. Cei mai neutri termeni sunt cei de societate arhaicã, societate tradiţionalã sau preliteratã. De asemenea, preistoria se poate defini prin intermediul culturilor, întrucât putem considera cã orice societate posedã o culturã, chiar dacã timpul pe care îl studiem nu ne permite decât sã abordãm latura materialã, adicã resturile organice şi anorganice, fenomenele spirituale rãmânând strãine de noi în mare mãsurã. Şi termenul de societate joacã un rol important, pentru cã este practic principiul de organizare a culturii, reţeaua de indivizii şi relaţiile dintre ei, care se stabilesc în conformitate cu anumite reguli moştenite şi asumate.

Criteriile cronologice sunt cele mai relative, pentru cã metodele de datare sunt imprecise comparativ cu cele pentru epocile mai recente. Putem avea erori de mii sau sute de mii de ani. În plus, durata epocilor este foarte mare, ritmul schimbãrii accelerându-se pe mãsurã ce ne apropiem de timpurile noastre. De fapt, cam 99% din traseul parcurs de umanitate se desfãşoarã în preistorie. Cronologia generalã este aplicabilã doar pentru primele faze ale preistorie, când exista uniformitate culturalã, ulterior diversitatea localã şi imposibilitatea realizãrii unei serii cronologice unice îi împiedicã aplicarea. Preistoria nu se limiteazã doar la istorie, ci face parte din ansamblul ştiinţelor sociale. Are o individualiatea aparte datorata ansamblului instrumentelor de investigaţie şi presupune o uzanţã ridicatã a ipotezelor din cauza absentei surselor scrise. Problemele de cronologie sunt secundare, preistoria concentrându-se în primul rând pe evoluţia speciei umane şi pe societaţile preliterate care au construit culturi conform nevoilor şi condiţiilor existenţiale.

Sã vedem acum care ar fi principalele teorii ale antropogenezei, adicã ale apariţiei speciei umane şi ale particularizãrii sale prin crearea de ansambluri culturale. O bunã bucatã de vreme concepţia sacrã a avut rang de teorie ştiinţificã. Ipoteza biblicã foloseşte concluziile ca argument de autoritate. Antropogonia este legatã de cosmogonie, omul având o evoluţie similarã universului din care face parte. Divinitatea a intervenit din mai multe motive:singurãtatea, spiritul ludic creator, dorinţa de a-şi extinde manifestarea prin crearea de supuşi etc. Cum a avut loc geneza este un aspect care variazã. Aceasta se poate sã se fi produs prin intervenţia asupra unui element material deja existent, printr-o acţiune asupra propriului corp, prin sacrificiu, etc. Persistã o diferenţã între miturile societãţilor complexe şi cele ale societãţilor tradiţionale, pentru cã în vreme ce la primele gãsim o ierarhie de divinitaţi care acţioneazã, la celelalte divinitatea este unicã şi acţioneazã de multe ori cu ajutor uman (strãmoşii). Ca o extindere a mitului genezei, mitul vârstei de aur trimite la starea primordialã a fiintei umane. Acel illo tempore ideal se regãseşte n Biblie, la Hesiod sau la Lucretius, fiind preluat şi de gândirea iluministã, care se foloseşte de ideea timpului paradisiac pentru a identifica neajunsurile societãţii moderne. Timpul idilic este personificat prin bunul sãlbatic, un personaj cu o istorie destul de îndelungatã, reprezentând imaginaea umanã perfecta. Mitul este mai degraba un instrument de criticã socialã, asemenea utopiilor care se dezvoltã din secolul al XVI-lea. De asemenea, acesta a influenţat considerabil dezbaterea asupra preistoriei.

Teoriile ştiinţifice se dezvoltã în secolele XVIII-XX, ca urmare a expansiunii cunoaşterii, apariţiei a noi domenii şi contactelor cu noi culturi. Jean-Baptiste Lamarck, unul dintre fondatorii paleontologiei, elaboreazã teoria catastroficã presupunând perindarea a 32 de catastrofe însoţite de o nouã genezã, cu acumulare de caracteristici genetice. Ajunge la aceastã concluzie în urma studiilor asupra fosilelor în succesiunea straturilor geologice, încercând sã armonizeze noile date furnizate de geologie cu creaţionismul. Teoria sa expusã în ”Filosofia geologicã” din 1809 este îmbogãţitã de Georges Cuvier. Cea mai disputatã teorie rãmâne cea darwinistã, elaboratã ca urmare a colectãrii de date în anii 1833-35 de cãtre Darwin în cãlãtoria sa cu nava Beagle. Confruntat cu varietatea speciilor de animale, în special cazul sturzilor din Galapagos, Darwin este obligat sã accepte cã teoria creaţionistã nu stã în picioare. Pe scurt, teoria lui Darwin spune urmãtoarele:speciile evolueaza nu atât datoritã mutaţiilor, cât datoritã adaptãrii la mediu. Presiunea mediului duce la selecţia naturalã. Meritul lui Darwin este de a pune în evidenţã importanta acestui factor extern şi a relaţiei dintre acesta şi specii. Iniţial teoria nu se aplica oamenilor, contemporanii find cei care au adus teoria sa în centrul dezbaterilor.

Ipoteza evoluţiei graduale a fiintei umane este pusã sub semnul întrebãrii de studiile genetice care identificã mecanismele subtile ale evoluţiei. Existenta unei verigi lipsã este şi ea exploatatã. Se aduc nuanţãri teoriei iniţiale prin studiile lui Weismann, Dobzhonski, Mayr sau Simpson, neodarwinistii care insistã pe rolul mutaţiilor. Punctul central îl constituie preadaptarea geneticã (existenta latentã a unor schimbãri) şi polimorfismul genetic (menţinerea unor mutaţii defavorabile), care conduc la concluzia cã scopul seleciei este de a transmite un set de posibilitãţi. Evoluţia înseamnã creşterea cantitãţii informaţionale, idee pusã la punct de Vandel, Ruffie sau Zucker-Kandl.

De menţionat sunt şi alte teorii. Neolamarckismul pretinde ca mutaţia geneticã se datoreazã stimulilor ecologici. Neutralismul lui Kimura susţine cã hazardul este mai puternic decât presiunea ecologicã. Teoria elaboratã de W.W. Howell, ”Arca lui Noe”, are drept obiectiv identificarea mecanismelor care au dus la apariţia umanitãţii moderne. Astfel, variantele moderne ar fi provenit de la un strãmoş comun de sex feminin pe la 200.000 a.Hr., cu rãspândire rapidã şi variabilitate geneticã redusã. Teoria este extinsã printr-o alta, cea a ”Grãdinii Edenului”, care propune existenta a douã ramuri moderne, una înlocuind-o pe cealaltã în timpul deplasãrii sale. Toate aceste ipoteze identificã Africa drept locul de origine. În 1949, Weidenreich propune policentrismul, care implicã cel puţin un alt centru de genezã, şi anume China, care are avea o continuitate regionalã cu Africa datoritã legãturii dintre Homo erectus şi Homo sapiens recens. Transferul genetic între cele douã grupuri ar proba apartenenţa la aceeaşi specie.