Amintirile veteranilor japonezi, la 80 de ani de la sfârșitul războiului - „Nu mergeți la război ...”
La opt decenii de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, vocile celor care au luptat sub steagul Japoniei imperiale se sting una câte una. Timpul nu iartă, iar odată cu trecerea acestor ultimii veterani, dispar și mărturiile vii ale unei epoci marcate de cruzimi, suferință, dar și de devotamentul necondiționat al unor adolescenți transformați prea devreme în soldați.
Într-o Japonie care se redefinește militar după decenii de pacifism, poveștile acestor oameni capătă o greutate aparte. În martie 2025, doar 792 de veterani japonezi mai primeau pensie de la stat – cu aproape jumătate mai puțini decât în anul anterior, potrivit The New York Times.
Submarinul și bomba atomică
Kunishiro Kiyozumi, un bătrân de 97 de ani cu spatele cocoșat și pași discreți, își face cumpărăturile cu bicicleta, neobservat printre tinerii captivi în ecranele telefoanelor. Nimeni nu știe că acest om modest a fost cel mai tânăr membru al echipajului submarinului I-58, care în ultimele zile ale războiului a reușit să scufunde crucișătorul american USS Indianapolis.
Acea navă transportase componentele bombelor atomice care, câteva săptămâni mai târziu, aveau să transforme Hiroshima și Nagasaki în ruine. Dintre cei 1.200 de membri ai echipajului american, doar 316 au supraviețuit – ceilalți au murit înecați, epuizați, sau sfâșiați de rechini, în cele trei zile și jumătate până la sosirea echipelor de salvare.
crucișătorul american USS Indianapolis
Kiyozumi a fost parte a unei armate care a comis atrocități în Asia, dar el – ca mulți alții – era doar un copil în uniformă, trimis să lupte într-un război pe care nu l-a început. „Eu sunt ultimul rămas în viață”, spune el, privind o fotografie veche cu submarinul. Ceilalți membri ai echipajului s-au stins. Soția lui a murit cu zeci de ani în urmă, iar prietenul său cel mai apropiat a decedat în 2020. Astăzi, tăcerea a luat locul recunoștinței. „Tinerii nu știu prin ce am trecut. Sunt prea prinși în smartphone-urile lor.”
„Nu mergeți la război” – mărturia unui tâmplar devenit soldat
Tadanori Suzuki avea doar 14 ani când s-a înrolat cu entuziasm în Marina Imperială. Când s-a întors din prizonierat, după ce fusese capturat pe insula Sulawesi, mama sa a izbucnit în lacrimi: „Credeam că ai murit.” A fost un miracol că a revenit acasă.
După război, Suzuki a devenit tâmplar, dar și un mesager al păcii. Le vorbește elevilor de școală generală din Tokyo despre ororile pe care le-a trăit și despre inutilitatea războiului: „Acum mult timp, am făcut ceva foarte stupid. Nu mergeți la război. Stați cu părinții și familiile voastre.” Astăzi are 96 de ani și nu și-a pierdut convingerea că doar prin memorie și înțelepciune se poate evita repetarea greșelilor trecutului.
Foamea, canibalismul și frica în jungla filipineză
Kenichi Ozaki, înrolat la 15 ani, a fost trimis în Filipine, unde americanii încercau să-și recupereze colonia pierdută. Trimis în luptă fără antrenament complet și fără resurse, s-a trezit fugar prin junglă, în mijlocul unui coșmar. Camarazii săi mureau uciși sau de foame; unii recurgeau la canibalism. El a supraviețuit cu frunze și alimente furate.
La 97 de ani, Ozaki încă visează la camarazii pierduți: „Când și-au tras ultimele suflări, nimeni nu a strigat numele împăratului. Și-au strigat mamele pe care nu aveau să le mai vadă vreodată.” Acum locuiește în Kyoto, cu fiul său, și trăiește cu amintirea unei generații jertfite fără glorie.
Cercul morții din Imphal
Tetsuo Sato are 105 ani, dar încă își amintește cu durere bătălia de la Imphal, India. Generalilor japonezi nu le-a păsat de soldații lor – i-au trimis nepregătiți, le-au interzis retragerea, și i-au aruncat într-o capcană. Britanicii i-au încercuit, iar singurul motiv pentru care Sato a supraviețuit a fost nesupunerea comandantului său, care a ordonat retragerea în ciuda ordinelor.
Mulți nu au mai apucat să se întoarcă. Au murit de foame și boală pe drumul de întoarcere. „Ne-au irosit viețile ca pe niște resturi de hârtie”, spune Sato cu amărăciune. „Niciodată să nu muriți pentru împărat sau țară.”
Astăzi, în tăcerea caselor bătrânești sau în șoaptele din fața elevilor, se mai aud ecourile unei armate înfrânte, dar nu uitate. Japonia modernă, aflată în pragul unei noi epoci militare, ar face bine să asculte acești ultimi martori ai istoriei. Pentru că ei știu mai bine decât oricine: gloria războiului e o iluzie. Moartea, durerea și uitarea sunt adevărata moștenire a imperiului.
Sursă: New York Times
