A fost pregătită Armata Roşie de atac în 1941?
Un mit al secolului al XX-lea susţine că la 22 iunie 1941 Wehrmacht-ul a realizat o surprindere totală, trupele roşii au fost înfrânte şi s-a ajuns până la porţile Moscovei la începutul lunii decembrie. De vină pentru dezastru ar fi dictatorul Iosif Stalin care şi-a omorât ofiţerii sub diferite pretexte şi astfel capacităţile de comandă au devenit ineficiente. Mitul se menţine şi astăzi şi se propagă rapid prin intermediul documentarelor de televiziune, redactorii stând mai prost cu citirea unor hărţi militare şi cu interpretarea documentelor de epocă. Se preferă citirea superficială a lucrărilor de popularizare sau a memoriilor diferiţilor generali. Oare acesta să fie adevărul?
Divizia de cavalerie pare ceva vetust la nivelul celui de-al doilea război mondial, dar unitatea se caracteriza prin mobilitate şi surprinderea inamicului. Ofiţerii români considerau că infanteria este capabilă de atacuri repetate asupra duşmanului, dar cavaleria trebuie să fie folosită numai prin surprindere1. Comandamentul sovietic a amplasat în preajma localităţii Lomja, la vest de Belostok, Divizia a 6-a de cavalerie. Era unitatea cea mai avansată din intrând şi, implicit, cea mai expusă unui atac din flanc. Marea unitate nu putea să fie folosită în defensivă şi nici nu s-a pregătit pentru această eventualitate. Un atac prin surprindere ar fi dus la provocarea unor pierderi grele trupelor inamice. Apărarea duce la uzura rapidă a cavaleriei, armă greu de reconstituit. Lupta defensivă nu era preferată de teoreticieni şi experienţa primului conflict mondial demonstrase eficienţa în luptele pe spaţii mari. Amplasarea avansată a diviziei nu poate să indice decât plaurile ofensive ale comandanţilor sovietici.
Se poate spune că a fost un caz izolat, o scăpare a strategilor sovietici, o rătăcire de moment. Sectorul românesc al frontului a primit două divizii de cavalerie, ambele amplasate în partea de sud a Basarabiei. Dacă atacul prin surprindere reuşea, ar fi fost urmate de diviziile de tancuri şi motorizate, trupele române fiind slab dotate cu armament antitanc. Nici nu prea aveau experienţă în combaterea carelor de luptă.
Tancul a înlocuit în primul război mondial cavaleria prin capacitatea de a rezista armamentului automat şi prin puterea de foc superioară. Chiar dacă avea coloanele de aprovizionare cu muniţii şi combustibil vulnerabile la un atac aerian, tancurile aveau o forţă superioară de penetrare a frontului advers. Uniunea Sovietică a fost prima ţară care s-a pregătit serios pentru războiul mecanizat şi Japonia a fost umilită în 1939 la Halhîn Gol. S-a observat că tancul rămâne o armă a ofensivei şi antrenamentele vizau tocmai această latură. Forţarea râurilor pe sub apă nu mai reprezenta un secret. Dispunerea diviziilor de tancuri indică şi caracterul viitoarelor acţiuni. În iunie 1941, Divizia a 22-a de tancuri a fost amplasată chiar pe graniţă în regiunea Brest-Litovsk, dar atacul german cu artilerie şi aviaţie i-a distrus depozitele de combustbil şi muniţii3. Forţa de izbire a fost astfel diminuată drastic şi divizia s-a topit repede sub presiunea unităţilor germane în plin elan. Dacă s-ar fi dorit apărarea cu orice preţ, cetatea de la Brest ar fi trebuit garnisită cu infanterie, armament automat şi artilerie. Fortificaţiile de model vechi ar fi fost dublate de clasicele tranşee cu reţele de sârmă ghimpată şi câmpuri cu mine. Localitatea ar fi devenit un punct de rezistenţă unde energiile coloanelor germane de atac s-ar fi topit repede. Ceea ce au văzut soldaţii germani după 22 iunie 1941, a fost doar o palidă improvizaţie de o peste o lună.
Pe frontul românesc, comandamentul sovietic a procedat exact după toate regulile artei războiului. Unele divizii de infanterie au primit ordin să acopere frontiera de stat prin lungirea dispozitivului propriu, iar diviziile de tancuri au fost grupate în trei corpuri mecanizate. Amplasarea acestora indica o superbă manevră de încercuire. O grupare de tancuri s-ar fi scurs dinspre Cernăuţi pe direcţia Iaşi pentru a cădea în spatele Armatei a 11-a germane, iar gruparea din sudul Basarabiei ar fi interceptat căile de retragere din sudul Moldovei şi ar fi închis cercul. Dinspre Ungheni ar fi atacat o altă grupare blindată cu rolul minimal de fixare a trupelor germane. După închiderea cleştelui de oţel, bătălia s-ar fi limitat în timp la cel mult o săptămână.
Zona Leova-Roşu era acoperită de Divizia 9 cavalerie, unitate utilă mai ales în atac. Spatele era asigurat de Divizia 5 cavalerie. Ciudată amplasare ? Diviziile 47 şi 44 de tancuri erau pregătite să se infiltreze pe la Fălciu în urma călăreţilor. Divizia 318 mecanizată completa forţa mobilă de atac. Puţine unităţi pentru un atac de succes va spune un critic. Este corect la o primă vedere, dar să nu uităm de reuşitele lui Rommel cu nişte unităţi de tancuri practic improvizate în Africa de Nord. Diviziile cu stea roşie erau surprinzător de puternice. Este oare adevărat că sovieticii au plănuit un atac pe la Fălciu ? Răspunsul este afirmativ şi înverşunarea cu care au luptat în zona Ţiganca atunci când restul frontului se prăbuşea demonstrează fără putinţă de tăgadă valabilitatea tezei. Eşecul planului ideal a dus la un mare ocol pe la Moscova şi Stalingrad, dar sovieticii au revenit pe Prut. Noul contest internaţional a împiedicat planurile staliniste de comunizare în varianta dură din 1941.
Note
1. C. Atanasescu, Dim. I. Cantea, Tactica cavaleriei, vol. I, Sibiu, 1931, p. 166.
2. Ibidem, p. 161.
3. I. I. Iakubovski, Pământul în flăcări, Editura militară, Bucureşti, 1981, p. 25.
