A fost Carol al II-lea selecţionerul Naţionalei?
Toţi microbiştii români „ştiu“ că echipa trimisă în 1930 în Uruguay a fost aleasă de regele Carol al II-lea. Tot suveranul ar fi intervenit ca jucătorilor, oficial amatori, să li se dea concediile necesare pentru o deplasare atât de lungă şi de anevoioasă.
Se pare că Moritz Beilis, corespondentul „Gazetei Sporturilor“ la mondial ar fi povestit despre aceste lucruri colegilor uruguayeni. Participarea la Cupa Mondială, mult contestată în ţară, ar fi devenit aşadar prima manifestare internaţională a unei Românii noi, guvernată de la 8 iunie 1930 de un rege matur şi bine intenţionat.
Uruguay 1930 sau Mitul Regelui-Selecţioner
Dar oare lucrurile au stat chiar aşa? Cum ar fi putut un rege întors în ţară după mai bine de trei ani de exil să aleagă cincisprezece jucători de la echipe ca „Dragoş Vodă“ Cernăuţi sau „Maccabi“ Bucureşti, pe care nu le văzuse niciodată jucând? Mai mult, se ştie din propriile declaraţii că interesul lui Carol al II-lea pentru fotbal era aproape inexistent. La începutul anilor 1920, prinţul moştenitor Carol acordase un interviu „Ecoului sportiv“, unde vorbea despre pasiunea pentru tenis, cursele de automobile (la care chiar participase după 1918) şi sporturile de iarnă. E drept, din 1912, de când se poate vorbi despre o organizare instituţională a vieţii sportive româneşti, patronajul său asupra acesteia a fost constant. Restauraţia a însemnat reluarea protecţiei sale. Dar, chiar dacă Aurel Leucuţia, primul preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal-Asociaţie (creată în 1930 pe baza Legii educaţiei fizice din 1929) se număra printre politicienii români cu care Carol a avut contacte în timpul exilului la Paris, pe regele Carol al II-lea nu îl regăsim după 1930 printre spectatorii meciurilor de fotbal.
Aşadar, probabil că selecţia nu s-a datorat regelui. Participarea României a fost oricum puternic contestată. Până a se îmbarca pe celebrul „Conte Verde“, jucătorii români au călătorit cu trenul. Lotul s-a reunit la Timişoara, în gară, unde un sponsor local a oferit pâini şi brânză jucătorilor, „merinda” de drum până în Italia.
Spre deosebire de celelalte două campionate interbelice, mondialul din 1930 s-a jucat în sistem grupe. Rezultatele naţionalei noastre sunt cunoscute – reacţiile presei de la Bucureşti, mai puţin. Astfel, după 0 – 4 cu Uruguay, adversarii participării la mondial jubilau. Se părea că argumentele lor – costuri, oboseală, înfrângeri scontate, se regăseau în realitate. Chiar dacă a distrus cariera lui Constantin Stanciu, victoria cu 3-1 împotriva statului Peru a schimbat atitudinea ziariştilor de acasă şi chiar şi cei mai vajnici contestatari au admis că o victorie la prima cupă mondială, chiar „de palmares”, nu putea fi trecută cu vederea.
Italia 1934:o eliminare surprinzătoare
Absenţi din Uruguay – din motive financiare – italienii au obţinut dreptul de a organiza ediţia din 1934. A fost prima ediţie pentru care s-au tras la sorţi grupe preliminare, dat fiind numărul mare de ţări înscrise. Cele 16 echipe calificate urmau să joace un tur eliminatoriu pentru a se stabili sferturile de finală.
România se număra printre acestea datorită egalului dintre Iugoslavia şi Elveţia. Meciul direct dintre România şi Elveţia are însă o istorie ciudată. Pe teren, rezultatul a fost egal (2-2). Totuşi, golurile României (marcate de Iuliu Bodola) au fost anulate ulterior. În ciuda acestui fapt, România a jucat împotriva Cehoslovaciei la Trieste. Viitorii învinşi ai Italiei din finală au revenit de la 0-1 la 2-1. De înfrângere au fost consideraţi responsabili oficialii echipei (secretarul F.R.F.A. Octav Luchide fiind fotografiat la plajă).
Franţa 1938 – dezastrul simbolic
Dar poate cea mai interesantă participare românească la un campionat mondial rămâne cea din 1938. „Venus“, „Rapid“ şi „Ripensia“ erau mai puternice ca oricând. În lotul trimis în Franţa se regăseau unii dintre cei mai mari jucători români ai tuturor timpurilor.
Înfrângerile cu Cuba au fost puse pe seama lipsei de experienţă a maiorului Alexandru „Ţane” Săvulescu, conducătorul delegaţiei. 8 iunie, ziua Restauraţiei din 1930, fusese declarată Ziua Tineretului şi Ziua Sporturilor. Serbările ce trebuiau să marcheze revenirea lui Carol al II-lea şi „întronarea ordinii” nu au fost întrerupte de vestea eliminării naţionalei. Dar, dacă în 1930 la Cupa Mondială apărea o Românie nouă, în care suveranul reprezenta ordinea, eliminarea din 1938 poate fi văzută ca simbolul unui stat ce se îndrepta spre o perioadă dificilă. În 1950, în ani de restrişte şi reorganizări după tipic comunist, ţările din lagărul socialist au urmat decizia U.R.S.S. de a nu participa la Cupa Mondială.
În presa de la Bucureşti s-a scris atunci că Mondialul este irelevant în absenţa celei mai bune echipe din lume, U.R.S.S. Participările României la preliminariile pentru Cupa Mondială s-au reluat în 1954. Dar, până în 1970, apoi până în 1990, calificările au lipsit. Restul este o istorie încă prea recentă.
