A existat monopol economic otoman asupra Ţãrilor Române?
La fel cum s-au exprimat exagerãri în ceea ce priveşte preţurile produselor furnizate Porţii de Ţãrile Române, tot aşa s-a exagerat şi în ceea ce priveşte monopolul turcesc, mai ales când se vorbea în “Istoria României” din 1962 despre jaf, exploatare sau spoliere.
Lucrurile trebuie private mai nuanţat. ‘Monopolul’ înseamnã de fapt un drept de preempţiune asupra anumitor articole de strictã necesitate pentru aprovizionarea Constantinopolului sau pentru nevoile armatei. Adicã:grâu, orz, miere, cearã, unt, seu, pastramã, cerviş, lânã, piei. Turcii nu erau interesaţi deloc de pildã de porc, vin, porumb sau peşte.
Vinul din Moldova se exporta din secolul al XV-lea în Polonia, dupã cum reiese din socotelile Liovului. Cãlãtorul Italian Botero care viziteazã Ţãrile Române la sfârşitul secolului al XVI-lea, menţioneazã cã multe grâne şi vinuri iau calea Rusiei şi Poloniei, informaţie pe care o regãsim şi la Giovanni Antonio Magni, care pomeneşte negustori armeni, saşi, unguri, evrei sau raguzani. Dimitrie Cantemir vorbeşte despre ieftinãtatea vinului moldovenesc, care atrage în permanenţã ruşi, poloni, cazaci, unguri, care transportã mari cantitãţi în ţãrile lor. Din secolul al XVIII-lea exporturile cresc şi vor mai creşte pâna la Regulamentele Organice, puse pe seama negustorilor cazaclii care pornesc din Odobeşti, Râmnicu Sãrat sau Târgul Dealului şi duc butoaie de vin în Ucraina.
Exporturi felurite
În Rusia se mai exportã prune uscate, nuci sau cearã. Şi exportul de peşte ocupa un loc important. Cãlãtorul Niccolo Barsi de exemplu, care viziteazã Moldova la începutul domniei lui Vasile Lupu, menţioneazã negustorii raguzani de la Chilia care transportã sturioni sãraţi. Misionarul Bandini precizeazã cã peştele este atât de bogat, încât se transportã în fiecare an mii de care în Rusia, Podolia, Ucraina şi Transilvania. Turcii nu exercitau monopol nici asupra bovinelor sau cailor, dupã cum aflãm din ştirile despre exportul lor în centrul şi vestul Europei. Informaţii preţioase în acest sens avem de la biograful lui Despot Vodã, Graziani, care ne spune cã Ungaria, Rusia, Polonia şi chiar Italia se hrãnesc din carnea româneascã. Iarmaroace de boi existã la Lenţeşti, Sipeniţ şi apoi la Hotin¸ încercãrile otomane de a zãdãrnici exporturile spre Polonia fiind fãrã rezultat. Francezul Blaise de Vigenere sau cronicarul polon Gorecki aratã cã Moldova dispune de boi numerosi şi de bunã calitate, care ajung şi pânã în Germania.
Pentru negoţul cu boi vine în 1593 un nobil din Hamburg, pe nume Andreas Papa, iar în 1709 Neagu şi Dima din Şcheii Braşovului se angajeazã sã ducã boi de la Piteşti la Graz. Alte cirezi se îndreaptã cãtre Veneţia, Strassbourg sau Danzig, aşa cum relateazã Del Chiaro, secretarul voievozilor Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino. Cercetãtorul Wenzel von Brognard evalueazã în 1782 numãrul vitelor exprotate annual de la noi în Germania la 30.000. Chiar şi o relatare turceascã de la mijlocul secolului al Xviii-lea aratã cã Muntenia exportã din abundenţa sa de vite în Rusia, Polonia, Ungaria, Boemia, Silezia, Austria, Bosnia sau Roma. Aşadar aşa-zisul monopol turcesc însemna de fapt posibilitatea de a comercializa anual zeci de mii de vite în Occident, chiar şi în epocã fanariotã, când se presupune cã ar fi existat un caracter spoliator absolut.
Si “monopolul” asupra cailor era destul de limitat. De pildã sub Grigore Callimachi, în secolul al XVIII-lea, se exportã 10.000 de capete la 20-30 de galbeni/cap, la sfârşitul veacului numãrul de cai pentru Polonia se dubleazã, cu toatã interzicerea Porţii. Toto din Moldova se mai aprovizionau pentru armatã şi austriecii, precum şi prusacii. O situaţie la fel de laxã gãsim şi la exportul de piei de vitã (cordovane) sau de oaie (sãftiane). Un firman Constantinopolitan din 1761 autoriza pe austriacul Johann Knoblauch, care importase în Tara Româneascã obiecte de fier, sã exporte liber sãftiane. Negustorii de lânã vienezi plãtesc chiar preţuri mai mari decât cele oferite de producãtorii din Principate. Mierea şi ceara se exportã nu doar în Transilvania şi Imperiul Habsburgic, ci şi în Italia, cifra vãnzãrilor estimându-se undeva la 50.000 de ocale anual. Importul de cearã determinã în 1784 casa de comerţ Bienefeld sã întocmeascã un plan de achiziţie a produsului printr-un trimis special în Principate.
Din aceste exemple care ar putea continua reiese cã “monopolul” este un termen exagerat. Mai degrabã este vorba despre un drept de preempţiune, ceea ce depãşeşte necesitãţile Porţii se vinde oricum în alte pãrţi, iar prin contrabandã chiar mãrfurile destinate Constantinopolului. Un firman din 1729 de la Ahmed al III-lea adresat lui Nicolae Mavrocordat prevede sistarea exportului de cereale cãtre Austria prin Nicopole şi Vidin, pentru cã aceasta are gând de rãzboi. Deci se exportau grâne din Tara Româneascã spre Austria, un produs necesar şi pentru otomani. Un alt firman, din 1764, al sultanului Mustafa al III-lea, adresat domnitorilor Stefan Rocoviţã şi Grigore Ghica, aratã cã sunt acaparate de comercianţi strãini produse precum mierea, seul, untul, grãsimile, pastrama, lâna, pieile, care provoacã o scãdere a veniturilor vamale.
Documentul interzice astfel de fraude (matrapazlâk) şi dovedeşte în acelaşi timp cã exportul spre Occident este un fenomen bine înrãdãcinat şi cã probabil acesta ar fi continuat cu succes dacã nu se îndrepta spre ţãri ostile Porţii. Exportul de produse româneşti în Austria, Germania, Polonia, Italia etc. se explicã prin diferenţa de preţ între ce plãteau turcii şi preţul pieţei. Plus cã un control ca la carte era dificil, multe produse ieşind prin ‘vama cucului’. Dupã Kuciuk-Kainargi se permite chiar oficial ca în anumiţi ani sã se exporte grâne, animale şi alte produse în Imperiul Habsburgic.
Referinţe:C.C. Giurescu, “Probleme controversate în istoriografia românã”, Ed. Albatros, 1977.
