Papa Benedict al XVI-lea, de la liberalism la conservatorism

Săptămâna trecută, Papa Benedict al XVI-lea a șocat lumea anunțându-și demisia. De atunci, decizia a fost comentată și analizată neîncetat. Edward Stourton, de la BBC, argumentează că decizia lui Benedict al XVI-lea, care a evoluat de la un tânăr preot liberal la pontif conservator, relevă urme ale radicalismului care l-a caracterizat mai demult.

Papa Benedict al XVI-lea e un conservator pur, care crede că tradiția reflectă adevărurile importante ale vieții și că ea ar trebui să fie respectată. De aceea, anunțul demisiei sale, o decizie care pune capăt unei tradiții papale vechi de secole, a fost un adevărat șoc în lumea catolică, dar nu numai.

Cel mai important element al carierei lui Benedict al XVI-lea a fost transformarea sa din anii '60, de la un cleric liberal-radical la unul conservator

În 1962, Papa Ioan XXII deschidea Conciliul Vatican II, ce avea ca scop transformarea Bisericii Romano-Catolice, pentru ca aceasta să poată face față transformărilor secolului XX. Ca urmare, Conciliul a introdus o serie de reforme care au arătat că Biserica Catolică era deschisă la inovație: a permis ca slujbele să fie ținute în limbile naționale (în locul tradiționalei limbi latine), a subliniat datoria Bisericii față de săraci și, pentru prima oară, a recunoscut dreptul universal la libertate religioasă.

Joseph Ratzinger era atunci consilier teologic al Cardinalului Frings, arhiepiscop de Köln și unul din liderii grupului de clerici moderniști. Într-un interviu acordat mulți ani după aceea, viitorul Papă declara că, în acea vreme, credea că teologia trebuie să se debaraseze de vechea sa armură pentru a face față prezentului într-o manieră mai deschisă.

În 1966, după sfârșitul Conciliului, Joseph Ratzinger a acceptat un nou post academic la Universitatea din Tübingen, care era atunci centrul teologiei liberale din Germania. Astfel, viitorul Papă a ajuns să fie martor direct al revoltelor studențești care au paralizat Europa Occidentală și Statele Unite în 1968.

Această experiență avea să-i schimbe viața. Ani mai târziu, el își aducea aminte că a fost traumatizat când a văzut că un grup de studenți la teologie din Tübingen au scris pe o pancartă că Noul Testament e un document al inumanității și o înșelătorie a maselor și că Crucea lui Iisus nu e altceva decât o expresie a glorificării sado-masochiste a durerii.

Ratzinger a primit postul la Tubingen datorită lui Hans Kung. În timp ce Ratzinger, avea să evolueze către un conservatorism pur, Kung a devenit cel mai proeminent disident catolic. Kung și-a pierdut dreptul de apreda teologie catolică în 1979, după ce a pus la îndoială infailibilitatea papală.

Cărțile lui Kung, vândute în milioane de exemplare, au păstrat de-a lungul anilor, tonul critic la adresa papalității. Cu toate acestea, Ratzinger, după ce a devenit Papă, a acceptat să se întâlnească cu vechiul său coleg.

Ratzinger, care crescuse în Germania anilor '30, înțelegea pericolul regimurilor totalitare și percepea drept amenințare totalitarismul de stânga pe care l-a intuit în spiritul revoluționar al anilor '60. El avea să declare că a văzut atunci că se conturează un nou curent, „în care ideologiile fanatice se folosesc de spiritul creștinismului... Aici am văzut foarte clar că avea loc un abuz al Bisericii și al credinței, care erau folosite ca instrumente ale puterii.”

Foto:Ratzinger în 1959, când era profesor de teologie

În aceste condiții, vechiul liberal a ajuns la concluzia că singura soluție era întoarcerea la tradiție. Noul său conservatorism l-a adus la Vatican, unde Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit, în 1981, Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, instituția care se ocupă cu păstrarea și promovarea învățăturii catolice. Modul în care i-a combătut pe teologii care contestau învățătura ortodoxă i-a adus porecla de „Cardinalul Panzer”.

Decizia lui Benedict al XVI-lea de a demisiona sugerează că radicalismul său din tinerețe nu a dispărut. Predecesorul său, Papa Ioan Paul al II-lea, s-a chinuit până la sfârșit în funcția sa, arătând un curaj impresionant în fața suferințelor fizice. Sacrificiul de sine pe care Ioan Paul al II-lea l-a făcut în numele funcției sale a contribuit la legenda sa și a făcut din el un model pentru viitorii suverani pontifi. Papa Benedict al XVI-lea a trăit mereu în umbra predecesorului său, dar prin demisia sa el poate oferi acum un model alternativ viitorilor papi. Acum, chiar și inamicii și criticii săi au recunoscut că el este un om umil și că este motivat, înainte de toate, de dorința de a servi Biserica. Iar demisia lui Benedict arată că, uneori, Biserica poate fi servită și prin recunoașterea fragilității umane, căreia nu i se poate sustrage nici măcar Papa.

Sursa:http://www.bbc.co.uk/