Mannerheim despre Armata Română: Slabă atât numeric, cât şi ca pregătire şi dotare

Pentru o periodă scurtă de timp, Carl Gustav Mannerheim a luptat ca ofiţer în armata ţaristă şi pe teritoriul României în Primul Război Mondial. Iată ce şi-a amintit Mannerheim în Memoriilesale despre perioada petrecută în România.

«Ca o consecinţă indirectă a succeselor ofensivei lui Brusilov trebuie considerată şi hotărârea României de la sfârşitul lunii august 1916 de a se alătura puterilor Antantei – un obiectiv pentru care diplomaţii acestora au lucrat cu perseverenţă. Te puteai totuşi cu temei întreba dacă aceasta corespundea intereselor militare ale Rusiei. Noul aliat, care trebuia să asigure acum flancul stâng al armatei ruse, dispunea de o armată slabă şi insuficientă – slabă atât numeric, cât şi ca pregătire şi dotare.

Mai citeşte:

Scandal româno-sovietic la Mormântul Mareşalului

Antonescu-Mannerheim:asemănări de carieră, diferenţe de destin

Repercursiunile nu vor întârzia să se vadă şi evoluţia evenimentelor a dat în mod convingător dreptate celor ce afirmaseră că o Românie neutră ar fi fost mult mai utilă Rusiei. Conştiente de slăbiciunea militară a acestei ţări, Puterile Centrale au lansat o ofensivă ce a condus până la sfârşitul anului ca toată România să cadă în mâinile lor. Încă dintr-o fază incipientă, România ceruse ajutorul Rusiei şi, în condiţiile în care ofensiva germano-austriacă [autro-ungară] continua, acest ajutor trebuia să aibă tot mai mari proporţii. În primăvara anului 1917, forţele de sprijin ruseşti se ridicau pe frontul român, lung de aproape 500 km, la nu mai puţin de 36 de divizii de infanterie şi 6 de cavalerie. Asta însemna că armata rusă detaşase aproape o pătrime din forţele sale în România, rămânând aproape fără rezerve. La aceasta s-a adăugat faptul că Rusia a luat asupra sa aprovizionarea cu hrană şi muniţie şi că propria sa situaţie strategică a slăbit încetul cu încetul. Un exemplu clasic că nişte aliaţi slabi mai mult dăunează decât sunt de folos!

Printre forţele transferate toamna târziu, în 1916, în România, s-a aflat şi divizia mea, care la sfârşitul lui noiembrie a părăsit frontul de la Luck pentru a se angaja într-un marş de 700 km pe drumuri desfundate. La 20 decembrie am ajuns în apropierea oraşului Focşani, unde m-am prezentat generalului Averescu, comandantul Armatei 2 române. Am primit ordinul de a pleca imediat pe frontul de apărare, la 40 km Nord-Vest de oraş, unde o brigadă română, condusă de căpitanul Sturdza era la grea strâmtoare. Brigada mi-a fost subordonată şi s-a contopit într-un grup tactic cu numele „Vrancea“.

Făcând presiuni tot mai puternice, germanii au forţat asiduu pentru a pătrunde şi a avansa spre Est, de unde să declanşeze atacul asupra spatelui Armatei 9 ruse. Sectorul meu cuprindea un segment larg de aproximativ 60 km ai Alpilor transilvani, iar Grupul Vrancea, care, sub comanda mea, bloca accesul spre Focşani şi valea Siretului, s-a mărit, ajungând să cuprindă cele două brigăzi de cavalerie ruseşti şi române, două divizii române de infanterie şi o brigadă română de infanterie. A apărut o situaţie stânjenitoare, când o divizie de cazaci din segmentul adiacent, în noaptea spre 3 ianuarie 1917, şi-a părăsit poziţiile pe neaşteptate – pur şi simplu pentru că comandantul ei «şi-a pierdut încrederea în armata română», după cum a declarat el ulterior – şi în felul acesta a permis inamicului să pătrundă liber şi să ocupe o creastă de munte predominantă, de unde oraşul Focşani şi câmpia înconjurătoare puteau fi ţinute sub foc.

Cu toate acestea, n-a apărut nici o evoluţie deosebită şi, după ce timp de o lună şi-a îndeplinit cu succes sarcina de a apăra accesul spre Focşani şi valea Siretului, Grupul Vrancea s-a retras pentru odihnă şi completări.

Mărturia formală a recunoştinţei româneşti s-a manifestat sub forma Ordinul „Mihai Viteazul“, clasa a III-a. Am părăsit cu regret activitatea captivantă din Alpii transilvani».