La 60 de ani de la armistițiu, în Coreea de Nord încă se află prizonieri de război

Pe 27 iulie 2013 se împlinesc șase decenii de la semnarea armistițiului ce a pus capăt luptelor Războiului din Coreea. Chiar și după atâția ani, în Coreea de Nord încă se află prizonieri de război ce nu au fost niciodată repatriați, transformați fără voia lor în cetățeni ai statului comunist și obligați să muncească în mine, scrie The Washington Post.

Tot acum se împlinesc 60 de ani de când un tânăr soldat sud-coreean pe nume Lee Jae-won trimitea ultima scrisoare către familia sa. El avea să fie capturat la scurtă vreme după aceea, iar familia lui a primit o scrisoare în care spunea că fiul lor fusese ucis într-o bătălie, iar corpul său nu fusese recuperat. „Nu ne-am îndoit niciodată de moartea lui”, declară fratele mai mic al lui Lee, Lee Jae-seong. „Era haosul specific războiului, nu te puteai aștepta să recuperezi corpul.” Însă Lee nu era mort;el a fost capturat de soldații chinezi și dat pe mâna nord-coreenilor, care l-au ținut prizonier toată viața, ca parte a unui program secret ce continuă până și în zilele noastre.

În cadrul acestui program, zeci de mii de prizonieri de război sud-coreeni au fost ținuți captivi în zone izolate ale Coreei de Nord. Potrivit oficialilor sud-coreeni, aproximativ 500 dintre aceștia – care ar avea astăzi 80-90 de ani – ar putea să fie încă în viață, sperând că se vor întoarce acasă. Datorită vârstei lor înaintate, guvernul sud-coreean declară că aducerea lor înapoi este o prioritate națională.

1994:adevărul iese la iveală

Aproape nimic nu se știa despre acești prizonieri până acum 20 de ani, când unii dintre ei, aflați deja la vârste înainate, au evadat, reușind să treacă granița către China, de unde au plecat apoi spre Coreea de Sud. Ei au vorbit despre anii de muncă forțată în mine, despre cum au fost încurajați să se căsătorească cu nord-coreence, o modalitate evidentă de asimilare. În același timp, poliția secretă i-a desemnat drept membri ai unei clase sociale ostile, refuzându-le astfel dreptul la educație, la apartenența de partid, iar unii au fost retrimiși în gulag pentru scăpări minore (precum comentarii favorabile referitoare la calitatea orezului sud-coreean).

Armistițiul ce a pus capăt luptelor a fost semnat pe data de 27 iulie 1953. Potrivit acestuia, peninsula coreeană era împărțită în două de-a lungul paralelei 38. La momentul acela, soarta a circa 80.000 de soldați sud-coreeni era necunoscută. S-a presupus că mulți muriseră în lupte sau fuseseră luați prizonieri. În urma armistițiului, cele două state au făcut schimbi de prizonieri, dar Nordul a returnat Coreei de Sud doar 8300 de oameni.

În primii ani după război, guvernul de la Seoul a continuat să facă presiuni asupra Coreei de Nord privind soarta prizonierilor de război ce nu fuseseră repatriați, dar cu timpul chestiunea a dispărut din interesul opiniei publice. În tot acest timp, Coreea de Nord neagă că ar mai avea prizonieri de război captivi pe teritoriul țării. Problema a revenit în atenția publicului în 1994, odată cu evadarea unui prizonieri. Atunci, guvernul comunist din Coreea de Nord a declarat că, dacă mai există foști soldați sud-coreeni în țară, aceștia au rămas voluntaracolo.

De atunci, Coreea de Sud și-a redefinit atitudinea față de problema prizonierilor de război și a început o campanie activă privind repatrierea acestora. În ultimii ani însă, înrăutățirea relațiilor dintre cele două țări au oprit discuțiile referitoare la soarta prizonierilor.

Lee Sun-woo, 82, și Kim Kyung-hee, 40, se întâlnesc pentru prima dată după ce au evadat din Coreea de Nord. Lee a fost capturat de chinezi pe 14 iulie 1953, la scurtă vreme înainte de semnarea armistițiului. De atunci, a fost ținut prizonier și a fost obligat să muncească în mine. În 2006, el a reușit să evadeze. Lee a muncit în aceeași mină împreună cu tatăl lui Kim, Kim Woo-yong, timp de cincizeci de ani. Kim a reușit să evadeze din Coreea de Nord în 2012.  

Fără cooperarea Coreei de Nord, guvernul de la Seoul nu are ce să facă pentru prizonierii de război. Potrivit lui Lee Sun-woo, singura lor șansă este evadarea.

Până acum, circa 80 de prizonieri au reușit să evadeze. Acum, ei se întâlnesc anual la Seoul și vorbesc mereu despre cei pe care i-au lăast în urmă, aflați încă în captivitate. Guvernul sud-coreean le-a oferit medalii și compensații financiare.

Mulți au declarat că, după război, sperau că Sudul va reuși să obțină repatrierea lor. Speranțele lor s-au năruit în 1956, când au fost anunțați de adoptarea Ordinului de Cabinet nr. 143, prin care deveneau cetățeni nord-coreeni. Li s-a spus atunci că trebuie să fie recunoscători că au fost primiți într-o societate virtuoasă. „Din nefericire, nu a existat nicio schimbare reală în viețile noastre”, povestește Yoo Young-bok (care a evadat în anul 2000). „Am continuat să muncim în mine.”

Cei care au evadat povestesc că nu le-a fost deloc ușor să facă acest lucru. Unii au trebuit să meargă zile întregi până la granița cu China, un drum periculos, și apoi să traverseze un râu care, pentru mulți (din cauza vârstei și a sănătății precare), era o adevărată provocare. De asemenea, ei vorbesc despre cei care au rămas în continuare în Nord, și despre cei morți în accidente de muncă, din cauza bolilor, a foametei sau a bătrâneții.

Lee Jae-won, pe care familia l-a crezut mort încă din 1953, a murit de cancer la ficat, în 1994, la vârsta de 63 de ani. Muncise timp de patru decenii într-o mină aflată în nordul extrem al peninsulei, în apropiere de granița cu URSS. S-a căsătorit cu o femeie din aceeași clasă socială, iar cei patru copii ai lor au avut mereu de suferit din cauza dosarului pătat al familiei. Abia în ultimele luni de viață, Lee le-a povestit copiilor adevărata poveste a vieții sale, și i-a dat fiului său, Lee Ju-won, adresa casei părintești. „După ce l-am îngropat, am decis să mă duc acolo”, a declarat acesta. Au trecut însă 15 ani până când el a reușit să evadeze. Odată sosit în Coreea de Sud, el a mers la casa părintească a tatălui său, unde s-a întâlnit cu rudele acestuia.

Sursa:The Washington Post