În "Internaţionala", carte lansată la Gaudeamus, Ion Ianoşi povesteşte despre legionari şi atrocităţile războiului

Lansarea volumului "Internaţionala mea. Cronica unei vieţi", scrisă de profesorul de estetică, Ion Ianoşi, va fi duminică, de la ora 13.30, la Târgul de Carte Gaudeamus, la standul Editurii Polirom. Ion Ianoşi, în vârstă de 84 de ani, rememorează, în volum, tragediile celui de-al Doilea Război Mondial.

Autorul Ion Ianoşi reconstituie în "Internaţionala mea. Cronica unei vieţi" imaginea unei epoci zbuciumate, dar şi traseul unui destin cultural mai puţin obişnuit.

Alături de autor, duminică, la lansare, vor vorbi Costi Rogozanu, Ovidiu Şimonca, moderator fiind Adrian Şerban.Titlul volumului trimite, pe lângă opţiunea comunistă din tinereţe, la apartenenţa multiplă a autorului (evreu maghiar, vorbitor şi de germană şi rusă, dar care s-a afirmat profesând şi scriind în limba română) şi la sinuozităţile politicii secolului trecut. Printre numeroasele jurnale, un exerciţiu de onestitate precum cel de faţă, completat cu bogate amănunte istorice, clarifică o parte din necunoscutele unui timp greu încercat.„Util îmi pare să urmăresc pe firul vremii, cu precădere, fapte, întâmplări, situaţii şi destine. Consemnându-le, le comentez doar rareori. Evit, pe cât pot, enunţurile apodictice. Las verdictele în seama materialului probator. Orice tentativă de reconstituire mai şi selectează, completează, umple golurile memoriei. Amintirile sunt personale. N-am cum să nu fiu subiectiv. Sper totuşi ca mozaicul alcătuit să corespundă lumii pe care am cunoscut-o şi din care m-am împărtăşit”, spune Ion Ianoşi, Adevărul.ro vă prezintă în exclusivitate fragmente din "Internaţionala mea. Cronica unei vieţi imaginea unei epoci zbuciumate""În vara anului 1939 am absolvit ultima clasă primară şi am fost înscris la Liceul „Ioan Meşotă”.Mă atrăgea faima liceului, apropiat ca valoare de renumitul „Andrei Şaguna”. (A funcţionat între 1919 şi 1948 în clădirea fostei şcoli maghiare reale, în prezent corpul „T” al Universităţii „Transilvania”.)De bună seamă, aş fi fost bucuros să port uniforma bleumarin şi chipiul cu bandă portocalie, cunoscute în toată urbea. (...)

Scurtă vreme după începutul şcolii, în toamna anului 1940, toţi evreii am fost prin lege eliminaţi din învăţământul de stat. Directorul a intrat în clasă şi le a comunicat sec „nearienilor” decizia guvernului „naţional legionar”. Era o hotărâre comună a celor două puteri componente, personificate la vârf de Ion Antonescu şi Horia Sima. Că mariajul lor era pe cale să se destrame, nu aveam cum bănui.

Vom afla de vizita Generalului la Berlin şi de aderarea României la „Pactul Tripartit” ; cu siguranţă – de veştile despre masacrarea la Jilava, de către legionari, a atâtor demnitari şi oameni politici ; precum şi despre uciderea lui Nicolae Iorga. Nu ştiu însă dacă apropiaţilor mei le a parvenit şi ştirea desfiinţării poliţiei legionare, în decembrie ; în orice caz, nu cred s o fi receptat ca preambul al confruntării armate din ianuarie.Braşovul era, de o bună bucată de vreme, un puternic centru legionar, cu foarte mulţi aderenţi : muncitori de pe platforma industrială, funcţionari publici, intelectuali. Suspendaserăm de curând excursiile duminicale la Poiana, fiindcă, înaintea drumului vechi ce pornea de la poalele „Pietrelor lui Solomon”, trebuia să traversăm cartierul Schei, notoriu pentru simpatizanţii şi aderenţii săi legionari. În centru, ne uitam cu coada ochiului la „Casa Verde”, sediul mişcării, vopsit chiar în culoarea respectivă. Ne aşteptam la represalii.

Până una alta, a avut loc rebeliunea legionară dintre 21 şi 23 ianuarie 1941. Pe 21 am auzit emisiunile transmise la Radio Bod – aşezarea din apropierea oraşului, cu o fabrică de zahăr –, post de radiodifuziune pe care îl cuceriseră legionarii. Ne am refugiat, mai mulţi, în casa bunicilor Steinberger. Pe 22, armata a intrat în acţiune. De la ferestrele etajului zăream ostaşii care înconjurau Dealul Cetăţuii, unde se baricadaseră grupuri legionare înarmate. Se trăgea vârtos, un ofiţer ne a făcut semn cu mâna să ne retragem de la ferestre. În schimburile de focuri care au urmat, ne am trântit pe podele.

Peste câteva ore, legionarii au fost capturaţi, dezarmaţi şi coborâţi de pe deal, înconjuraţi de militari. De astă dată puteam urmări de la ferestre, nestingherit, procesiunea. Întrucât difuzoarele rămăseseră deschise, am auzit live cum a fost recucerit postul de radio Bod. Armata izbândise peste tot. Pe 23, ziua capitulării definitive a legionarilor, prin centru au început să fie plimbaţi, ferecaţi în lanţuri, unii dintre învinşi. Mi s a relatat cât erau de tineri, în majoritatea lor. Au înfundat puşcăriile succesive, atât cele antonesciene, cât şi cele „democrat populare”.Încă pe timpul „Statului naţional legionar”, la 17 noiembrie 1940, conducătorul poliţiei legionare, V. Ştefănescu, şeful legionarilor, Avram, şi avocatul Muşcatel au descins la firma Farkas & Co. şi, ameninţându i cu pistolul la tâmplă, i au somat de cei doi proprietari să semneze renunţarea „benevolă” la magazinul lor central, plus la cele trei filiale ; şi să părăsească de îndată incinta.

Eugen Farkas şi Iuliu Steinberger au iscălit documentul. Dacă au nutrit speranţa, după zdrobirea rebeliunii, că îşi vor redobândi bunurile, au avut iluzii deşarte. Proprietăţile le au rămas definitiv confiscate. Cei doi rataseră şansa de a recurge din timp la subterfugiul „românizării” formale, de care alţii se folosiseră, trecându şi magazinele pe numele unor prieteni români, cu înţelegerea comună ca proprietarii reali să rămână în funcţie şi să le fie returnată şi scriptic averea, de îndată ce acest lucru va fi posibil. De altfel, în 3 mai 1941, avea să se înfiinţeze „Centrul Naţional de Românizare”, de data aceasta pentru exproprierea cu „acte în regulă” a întreprinderilor evreieşti.(...) Ceea ce a urmat, în anii 1941 şi 1942, trebuie privit în mod diferenţiat. În ansamblu, primii doi ani de război în Est au fost perioada de vârf în politica antisemită a regimului ; totuşi, cu deosebiri semnificative de la o regiune a ţării la alta.Dacă, în timpul rebeliunii, legionarii au maltratat şi ucis mulţi evrei din Bucureşti, după victoria armatei, autorităţile au recurs şi ele la represalii masive, în vara aceluiaşi an.Duminică, 22 iunie, a început războiul din Est, declanşat de Hitler chiar în ziua invadării Rusiei de către Napoleon cu 129 de ani în urmă. În timpul plimbării duminicale prin parcul central orăşenesc, tata m a anunţat că, în noaptea precedentă, Antonescu le ordonase trupelor să treacă Prutul.Detaliile Pogromului de la Iaşi, declanşat o săptămână după aceea, le voi afla mult mai târziu : evreii, în număr de 50 000, alcătuiau aproape o jumătate din populaţia oraşului ; mulţi au fost maltrataţi şi ucişi în curtea Chesturii (29 iunie) ; peste 2 500 au fost zăvorâţi în două trenuri de marfă (30 iunie) ; aproape cu toţii au murit, fie în cele patru zile de călătorie până la Călăraşi (1 400 de victime), fie în cele zece ore de drum până la Podu Iloaiei, la numai 20 km de Iaşi (1 194 de oameni) ; mare parte a cadavrelor au fost înhumate în cimitirele din Podul Iloaiei şi din Târgu Frumos.Sunt fapte pe care aveau să mi le mijlocească istoricii şi supravieţuitorii. Mă va impresiona şi reconstituirea lor epică din romanul Kaputt, de Curzio Malaparte. În august a început deportarea evreilor basarabeni în Transnistria. Potrivit unei înţelegeri cu Hitler, în teritoriul dintre Nistru şi Bug, aflat sub administraţie românească, urma să fie deportată toată populaţia evreiască. Planul a fost doar parţial dus la îndeplinire ; şi aşa a costat însă nenumărate vieţi, cu precădere dintre basarabeni, bucovineni, moldoveni.În Transilvania de Sud, situaţia noastră a fost mai puţin aspră.

Dintre cunoscuţi, n a fost deportat în Transnistria decât unul singur, „Feri” (Francisc Moscovici), iar acesta nu din cauza apartenenţei etnice, ci pentru activitate comunistă. Soţia îi bătuse la maşina de scris manifeste ilegale, dar, neglijentă, uitase indigourile în coşul de hârtie, unde, la descindere, au fost găsite şi descifrate. Era un om sărac, comis voiajor, prieten cu tata, care îl ajuta cumpărându i din mărfurile cu care umbla din casă în casă : aşa am ajuns în posesia unui prea mare set de perii de dinţi.N-am purtat stea galbenă, precum, o vreme, evreii moldoveni.Bunicii şi părinţii îi îmbunau cu bani pe funcţionarii publici. Când s a ordonat rechiziţionarea tuturor aparatelor de radio aflate în posesia evreilor, a înflorit brusc o meserie inedită : confecţionarea unor cutii care să semene cu radiourile, cu butoane şi fire ; cutiile erau predate apoi la prefectură, ca aparate autentice şi, contra cost, se primea o adeverinţă doveditoare ; acasă erau ascultate în continuare emisiuni nepermise, în principal BBC, acele ştiri anunţate de cunoscutul motiv din Simfonia a V a beethoveniană, zisă „a Destinului”.Am fost de faţă la o scenă, pe care aveam să o evoc deseori prietenilor. Eram reuniţi într o cameră din casa bunicilor. În faţa porţii a oprit un camion militar. S a bătut la uşă, a intrat un locotenent tânăr şi spilcuit, deosebit de elegant în costumul său cu fireturi, răspândind aromă de lavandă. Ni s a adresat politicos :— Ne scuzaţi, după cum ştiţi, ostaşii noştri luptă din greu pe fronturi, dumneavoastră aţi fost scutiţi de această povară, ţara are însă multe nevoi, se cuvine s o ajutaţi.Bunicul şi tata i au încuviinţat spusele. A chemat o ordonanţă, a deschis dulapul cu lenjerie de corp şi de pat, a luat la rând rafturile, a predat totul soldatului, acesta le căra, teancuri teancuri, la maşina din stradă. A golit dulapul. Ne a mulţumit. A pornit spre uşă. Întorcându se cu faţa spre noi, pentru salutul de rigoare, ochii i au căzut pe biroul bunicului.— Iertaţi mă, a şoptit, s a întors, a luat sub braţ maşina de scris, aflată pe masă.Şi dus a fost.Întâmplarea e caracteristică. În rezumat : evreilor braşoveni li s a luat treptat cam totul, lăsându li se viaţa. Într adevăr, un schimb nu dezavantajos, comparativ cu militarii seceraţi în lupte. Doar că umilitor, sâcâitor, cu un final mereu incert.  (...)"  Copyright Editura Polirom

Membru de onoare al Academiei Române

Ion Ianoşi a urmat şcoala primară şi liceul la Braşov, iar studiile universitare – la Cluj (filologie) şi Leningrad (filosofie). A devenit doctor în filosofie în 1955.

A predat estetica şi filosofia culturii, în principal, la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti şi a condus doctorate timp de patru decenii.

Domenii de interes:estetica, filosofia culturii, istoria ideilor, istoria şi teoria literaturii. Axa preocupărilor:interacţiunile dintre filosofie şi arte, îndeosebi dintre filosofie şi literatură, dar şi relaţia dintre literatură şi morală, literatură şi religie – cu aplicaţii la culturile rusă, germană, română.A publicat şi memorialistică.

Printre cele 40 de cărţi de autor se numără:Dostoievski (1968, 2000, 2004);Tolstoi(1991, 1998);Dostoievski şi Tolstoi (1978, 2000, 2004);Sankt Petersburg(1972, 2004);Thomas Mann(1965, 2002);Hegel şi arta (1980, 2005);O istorie a filosofiei româneşti(1986, 1996);Constantin Noica(1998, 2006);Schiţă pentru o estetică posibilă(1975);trilogia Sublimul (1983, 1984, 1987);dilogia Nearta – artă (1982, 1985);Alegerea lui Iona (1974, 1994);Izvoare biblice (1994);Vîrstele omului (1998);Prejudecăţi şi judecăţi(2002);Autori şi opere – Culturi occidentale (2007);Autori şi opere – Cultura rusă (2009);Secolul nostru cel de toate zilele (1980);Opţiuni (1989);Idei inoportune (1995);eu – şi el(2003, 2006).Ion Ianoşi este membru de onoare al Academiei Române (2001).

Sursa:www.adevarul.ro