Cum am trăit moartea Reginei Elisabeta a II-a

În micul caleidoscop plin cu tot felul de imagini colorate al Instagramului mi-a sărit în ochi imaginea alb-negru a reginei Elisabeta a II-a. Avea o mină duioasă și blândă, părea iertătoare, puțin obosită, totuși energică și fermă.

Cu o presimțire asupra căreia aș fi vrut să mă înșel, am deschis poza respectivă ca să aflu, cu pielea ca de găină deja, că aceea care părea nemuritoare, veșnic la datorie, plină de vigoare și voință și cu câte o ironie englezească mereu pe buze plecase dintre noi.

Cu două zile în urmă, văzusem poza publicată de Buckingham Palace de la întâlnirea reginei cu noul prim-ministru al Regatului Unit, Liz Truss, la castelul Balmoral. Remarcasem atunci fragilitatea de neascuns a unei bunicuțe, șef de stat peste 15 țări, și mă miram de vivacitatea și dedicarea ei.

Curcubeul

Pe 8 septembrie mă aflam într-un orășel vest-european, iar în timpul unei călătorii cu trenul în acea după-amiază care va deveni istorică, pe fundalul unui cer limpede azuriu, traversat de nori mari, perfect albi, admirasem din mers un curcubeu enorm, mai intens colorat decât oricare altul văzut până atunci. Peste câteva ore urma să aflu că și deasupra Palatului Buckingham strălucise un curcubeu, cam în același timp, până să fie anunțată moartea reginei.

După șocul inițial al unei asemenea vești, am hotărât să-mi prelungesc șederea și să merg la Londra, pentru a trăi alături de britanici, și nu numai, acest moment istoric de o însemnătate irepetabilă. Mă simțeam favorizată de soartă. Era ca și cum m-aș fi putut întoarce în timp, în 1603 sau 1901, pentru a urmări, cu modestia simplei mele condiții de om obișnuit, funeraliile celorlalte două mari regine ale Angliei, Elisabeta I și Victoria.

Doar că la acest eveniment urma să ia parte milioane de supuși britanici, milioane de turiști internaționali și zeci de șefi de state. Nu-mi imaginez ce altă personalitate istorică sau politică, om de cultură, vedetă internațională ar putea determina o asemenea migrație, adunând laolaltă oameni de toate naționalitățile, religiile, culorile sau straturile sociale. Iar liantul tuturor acestora a fost respectul.

Întâlnirea

Am ajuns în Londra în weekendul dinaintea înmormântării. Sicriul reginei era depus în Westminster Hall de patru zile și mii de oameni stăteau la coadă pentru a aduce un ultim omagiu celei care condusese Regatul Unit timp de 70 de ani.

Am hoinărit pe străzi cu rucsacul greu în spate, neîndurându-mă să ajung la cazare, pentru a absorbi cumva solemnitatea care se simțea în aer. În jurul Big Ben-ului străzile erau închise, sute de oameni gravitau în liniște aproape de locul unde se afla regina decedată. Am reperat și coada fenomenală despre care citisem prin ziare că s-ar întinde pe o distanță de câțiva kilometri. Mi se părea cam subțire și aerisită.

Mă așteptam să văd pâlcuri groase de oameni care să țină cu strășnicie de locul lor. În schimb, cei adunați se mișcau ca într-o plimbare înceată și relaxată. Am mers pe contrasens ca să fac câteva poze celor pe care îi admiram pentru voința și rezistența lor. Dacă se aflau deja pe malul Tamisei, în dreptul Parlamentului, însemna că stăteau la coadă de vreo opt-nouă ore. Eu eram descurajată de timpul de așteptare preconizat (10-14 ore), de faptul că era deja întuneric și de rucsacul încărcat pe care îl purtam în spate.

M-am dus pe podul Lambeth cu gândul să mai fac câteva poze mulțimii, după care să o iau la pas spre hotel. Era deja trecut de ora 22 și aveam vreo 20 de minute de mers pe jos. Îmi făcusem socoteala că, după o noapte odihnitoare, voi reveni a doua zi pentru și mai multe poze. Dar soarta mi-a scos în cale un englez vorbăreț, care mi-a povestit cum stătuse doar patru ore la coadă, cât de amabili fuseseră vecinii de traseu și cât de mult se bucură că a putut să se încline pentru ultima oară în fața reginei.

O văzuse și personal, cu câțiva ani în urmă. De fapt, conform unor date oficiale, se pare că o treime dintre britanici au văzut-o sau au întâlnit-o în viața reală pe regină, adică un număr impresionant, ținând cont că populația Regatului are peste 67 de milioane de locuitori.

Providențiala întâlnire mi-a oferit pretextul de care aveam nevoie ca să pornesc spre capătul cozii, cu metroul până la stația Bermondsey. În stații, dar și pe străzi, erau instalate afișe care informau despre capătul cozii și cum se poate ajunge acolo. Mi-am pe la început așteptarea ora 23.00, cu speranța că, fiind noapte, poate unii renunță, iar coada va avansa mai repede.

Am subestimat dorința oamenilor de a se simți parte – e drept, infimă – dintr-un eveniment istoric de cea mai mare anvergură. Am petrecut vreo trei ore în parcul Southwark, mii de oameni șerpuind pe alei improvizate, imitând cordoanele de la aeroport. Aproape de ieșirea din parc, fiecare primea o brățară pentru a putea părăsi rândul ca să meargă la toaletă sau la cumpărături rapide. Auzeam în jurul meu felurite limbi și vedeam oameni de toate culorile și vârstele.

Moartea reginei a reușit să ne unească pe toți. Nici măcar o dată nu a încercat cineva să se bage în fața mea, nici măcar o dată nu am auzit dialoguri înfierbântate de lunga așteptare, iar voluntarii care ghidau mulțimile ar putea primi un premiu pentru profesionalism. Micile glume pe care le făceau, sfaturile și informațiile pertinente pe care le ofereau, zâmbetele cu care ne întâmpinau risipeau oboseala și făceau răcoarea nopții londoneze mai ușor de îndurat.

Din când în când, trecătorii ne încurajau aplaudând, iar unii dintre cei care stăteau pe traseul cozii își deschiseseră casele pentru a oferi doritorilor ceai cald sau chiar acces la toaletă. Tremurând de frig și cu umerii îngreunați de povara rucsacului, încercam să mă bucur de peisajul nocturn.

Când coada a ajuns pe malul Tamisei, am putut simți și vântul rece venind dinspre apă. La un moment dat, pe spațiile verzi din apropierea London Eye, am văzut o vulpe. M-am temut că, asemenea călătorilor din deșert care se păcălesc singuri închipuindu-și oaze, și imaginația mea se resimțea după vreo șase ore de așteptare în frig. Dar pozele stau mărturie faptului că viața sălbatică rezistă chiar și în centrul lumii civilizate.

Am admirat Palatul Westminster de pe malul opus, privind reflexia sa în apa întunecată și minunându-mă încă la mulțimea de oameni cu care împărtășeam acel moment. Am prins ceea ce ar fi trebuit să fie răsăritul, dacă n-ar fi fost înnorat, chiar pe podul Lambeth, mulțumindu-i în gând celui care mă îndemnase la această întreprindere. Privind harta, mă și vedeam în Westminster Hall în mai puțin de o oră, dar, surpriză!, spațiul verde din sudul palatului Westminster era împânzit de vreo 50-60 de alei șerpuite.

Ultima sută de metri în linie dreaptă s-a transformat într-un traseu de vreun kilometru. Voluntari amabili și glumeți adunau păturile împărțite pe traseu și ofereau biscuiți și apă. Controlul pentru intrarea în palat a făcut ca regulile din aeroporturi să pară o joacă. Bagajul mi s-a ușurat considerabil, căci multe din lucrurile din rucsac erau interzise și au dispărut într-un coș imens de gunoi, dar m-am consolat cu gândul că încheiam o așteptare de nouă ore și urma să intru în sala în care era depus sicriul reginei.

Orice urmă de oboseală s-a șters în momentul în care am pătruns în palat și am coborât treptele spre catafalc. Liniște apăsătoare, emoții ținute în frâu și strălucirea caldă a diamantelor de pe coroană. Am înaintat încet, pentru a prelungi momentul, dar în mai puțin de un minut eram iarăși în stradă. Am dat nouă ore din viață pentru un minut și cu cât trece timpul, cu atât mă bucur mai mult de acest târg.

Desenele, buchetele

Mi-am petrecut restul zilei plimbându-mă pe străzi, impresionată de numărul mare de magazine și cafenele care arboraseră în vitrină poze ale fostei regine, alături de cuvinte prin care își exprimau regretul. În fața Catedralei Westminster, dar și de-a lungul bulevardului The Mall, pe unde urma să treacă cortegiul funerar, oamenii se instalaseră în corturi. Mă gândeam că erau obișnuiți cu alte evenimente de anvergură și știau că doar astfel se poate obține un loc cu vizibilitate bună: îl ocupi în avans cu câteva zile.

Domnea o atmosferă de sărbătoare reținută, iar vremea era bună, chiar și soarele apăruse de câteva ori dintre nori. Supermarketurile se adaptaseră cererii și rafturi întregi erau încărcate de buchete de flori. Am mers în Green Park pentru a vedea omagiul floral adus reginei. Am întâlnit alte sute de oameni care își îndreptau pașii spre același loc. Erau mii de buchete, uneori însoțite de desene colorate sau de mesaje emoționante. O mare de flori colorate, exprimând sentimentele unui popor întreg.

În ziua înmormântării am plecat devreme de la hotel. Chiar din colțul străzii am observat voluntari care informau oamenii despre traseele disponibile și străzile închise. Cum majoritatea arterelor erau deja pline, m-am hotărât să urmăresc cortegiul de pe The Mall, aproape de palatul Buckingham, trecând prin parcul St. James, împânzit de mulțime.

Pe The Mall, șirul privitorilor era deja gros, deși era abia 9 dimineața. Sicriul era programat să străbată bulevardul abia în jurul orei 13.00. Mulți își aduseseră de acasă scăunele, scări sau chiar se urcaseră pe stâlpișorii care delimitează parcul. Părea că toate locurile bune de observație fuseseră deja ocupate.

După o hoinăreală în susul și-n josul bulevardului, am nimerit lângă o familie de galezi simpatici și vorbăreți, de care m-am sprijinit la propriu câteva ore mai târziu, pentru a vedea cortegiul. Am avut ocazia în cele trei-patru ore de așteptare să mă minunez din nou, observând dinamica mulțimii. Cei așezați în rândurile din spate nu făceau niciun efort pentru a înainta, respectau locul celorlalți și, deși se apropia momentul culminant al ultimelor zile, nimeni nu-și pierdea răbdarea sau politețea cu cei din jur.

Erau copii așezați pe umerii părinților, tineri îmbrăcați din cap până în picioare în costume imprimate cu steagul britanic, ba chiar bătrâni care probabil serviseră regatul și pe regină și care-și împodobiseră pieptul cu medaliile obținute. Mulți urmăreau pe telefon slujba religioasă din catedrala Westminster, iar când cortegiul s-a pus în mișcare, mulțimea a început să freamăte. Venea momentul ca regina să treacă pentru ultima oară printre supușii ei. Iar aceștia au așteptat-o în tăcere, cu solemnitate.

Pe măsură ce se apropia carul mortuar, liniștea devenea mai profundă, iar toți ochii erau ațintiți spre punctul care devenea tot mai vizibil. Câțiva în jurul meu au început să aplaude, iar eu, cocoțată pe un stâlp și sprijinindu-mă pe vecinul galez, am reușit să văd încă o dată sicriul reginei, după cum l-am văzut și pe noul rege, urmându-și în ritm cadențat mama. M-am întors să-i observ pe ceilalți și majoritatea aveau ochii umezi. Probabil că Londra nu va mai cunoaște de acum încolo pentru mult timp o ceremonie la fel de grandioasă, însoțită de efuziunea atâtor milioane de privitori.

După trecerea cortegiului, mulțimea s-a destrămat ordonat, respectând indicațiile polițiștilor. Unii au ales să rămână în parcurile din jur, înțesând pajiștile, alții s-au plimbat pe străzile din apropiere. Centrul orașului a fost plin până seara, deși majoritatea magazinelor erau închise, fiind zi de doliu național. La colțurile mai reprezentative încă se vedeau reporteri din toată lumea transmițând pentru televiziunile lor.

Se încheia nu doar a 19-a zi a lunii septembrie, ci și o epocă pe care n-am știut c-am trăit-o decât atunci când s-a încheiat. Ceea ce puteam intui încă din timpul vieții reginei Elisabeta devine o certitudine odată cu dispariția sa: a reprezentat un reper moral și un simbol al datoriei în lumea în care trăim. Poate viitorul va rezerva acestor ani numele de „a doua epocă elisabetană”.

Acest articol a fost publicat în numărul 249 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.