Păstoritul mocanilor

De-a lungul secolelor, păstoritul tradițional la români a cunoscut mai multe forme, dintre care cea mai complexă a fost păstoritul transhumant. Transhumanța constă în deplasarea alternativă a oilor de la pășunile de munte la cele de șes și înapoi. Aceasta presupunea o „călătorie” pe distanțe mari și foarte mari între cele două puncte ale deplasării alternative. Transhumanța a aparținut, prin excelență, păstorilor transilvăneni deținători de turme mari, și a fost determinată de numărul mic al pășunilor locale și a cantității reduse de nutreț în raport cu numărul de animale pe care le aveau.

Pentru mocanii păstori din sudul Transilvaniei, Dobrogea a constituit locul preferat de iernare deoarece zona întrunea condițiile esențiale ale păstoritului de iarnă: o climă mai blândă, pășuni întinse, dar și păduri pentru adăpostirea animalelor în zilele mai grele de iarnă. Evident, ceea ce a contat cel mai mult a fost bogăția pășunilor, ale căror ierburi se păstrau și în anotimpul rece.

Istoricul Nicolae Iorga consemna în anul 1932 relatarea unui militar francez, participant la Războiul Crimeii, cu privire la iarba înaltă de aproape un metru ce acoperea stepa din centrul Dobrogei. Înainte de 1877, mai toată partea centrală a Dobrogei, o suprafață de circa 1200 kilometrii pătrați era, practic, o preerie necultivată, un loc ideal pentru mocanii din sudul Transilvaniei care au valorificat, timp de de secole, această bogăție naturală.

Vă invităm să vizitați Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului pentru a cunoaște și alte detalii privind păstoritul transhumant al mocanilor, în cadrul expoziției temporare „Ecologia Lânii – de la universul Mioriței și păstoritul tradițional la utilizări contemporane”.