Moralistul fără morală sau între cameleonism și oportunism - Mihai Ralea
La Târgul de Carte Gaudeamus 2025, la standul editurii Humanitas, a fost lansat volumul istoricului Cristian Vasile cu titlul Un cameleon și “virtuțile” oportunismului: Mihai Ralea – o biografie politică, unde au vorbit profesorul Ioan Stanomir și Alina Pavelescu, istoric.
Mihai Ralea a fost un intelectual umanist cu doctorat la Paris, mason, național-țărănist, deputat în Parlamentul interbelic, dar și în cel comunist, director la Dreptatea, oficios PNȚ, conducător al redacției de la Viața românească după Ibrăileanu, ministru sub dictatura regală și sub regimul procomunist, reprezentant diplomatic al guvernului Groza în SUA, conducător al diplomației culturale comuniste.
Studiul biografic despre sociologul Mihai Ralea al istoricului Cristian Vasile aduce la lumină numeroase documente de arhivă, piese esențiale ale literaturii secundare, interpretări novatoare și urmărește traseul politic al intelectualului cu valențe democratice până la reinventarea sa ca susținător al regimurilor autoritare și totalitare, de la ministru al Muncii în regimul monarhiei autoritare carliste, până la diplomat și ministru al Artelor sub regimul comunist, până la moartea sa în anul 1964.
Lucrarea lui Cristian Vasile este scrisă la un înalt nivel academic, având șase capitole, fiind ușor de lecturat și cuprinde un aparat critic solid, cu note de subsol diverse, în corpus-ul cărții, precum și o bibliografie subîmpărțită. Cristian Vasile analizează atent biografia politică a lui Ralea din perioada interbelică și până la moarte, în anul 1964. Autorul surprinde activitatea lui Ralea în cadrul Partidului Național-Țărănesc între 1927 și 1938, cariera sa ca titular la Ministerul Muncii sub dictatura regală (martie 1938-iulie 1940), tribulațiile din timpurile regimului antonescian, revenirea ca ministru la Departamentul Artelor (martie 1945-august 1946), diplomat cu titulatura de ministru plenipotențiar în SUA la Legația din Washington D.C. și, nu în ultimul rând, conducător al diplomației culturale comuniste, fiind președinte al Institutului Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea.
Mihai Ralea a fost un maestru al oportunismului și al compromisului, care a preferat să nu rămână doar intelectual, eludând astfel vocația cărturarului autentic. Deși a fost un intelectual recunoscut, totuși lipsa sa de caracter, dorința de parvenire, adaptându-se oricărui tip de regim politic, i-au atras antipatiile contemporanilor care cumva l-au dat uitării sau l-au neglijat. După venirea comuniștilor la putere a servit, fără niciun fel de remușcări, partidul comunist, călăuzit de la Moscova (p. 324).
În perioada interbelică, Ralea a fost un intelectual moderat din grupul de la Viața Românească și de la ziarul, oficiosul Partidului Național-Țărănesc, Dreptatea, aflat pe o linie democratică, fiind unul dintre doctrinarii țărănismului, dar cu afinități de stânga, membru marcant al PNȚ și deputat în Parlamentul României. Anul 1938, momentul instaurării monarhiei autoritare carliste, face din sociologul și politicianul Ralea un fripturist politic, în sensul termenilor lui Nicolae Iorga și Victor Slăvescu (p. 324). Începând din martie 1938, antitotalitarul și antilegionarul Ralea, face echipă cu guvernele dictaturii regale, din martie 1938 și până în iulie 1940, fiind racolat în gruparea Armand Călinescu, în guvernarea Patriarhului Miron Cristea, care lupta cu Mișcarea Legionară.
Ralea din democrat, apărător al drepturilor și libertăților, promotor al descentralizării, începe să servească regimului dictaturii regale, devenind ministru al muncii, dar și patron al mișcării artistice Muncă și Voie Bună, care imita organizația fascistă Dopolavoro din Italia (p. 185), mișcare pusă în serviciul dictaturii conduse de regele Carol al II-lea (p. 336). Obediența lui Ralea față de regimul dictaturii regale este demonstrată prin publicarea în Monitorul Oficial și în ziarul Universul a fotografiei lui de membru fondator al Frontului Renașterii Naționale, primul partid unic din istoria României, acceptând purtarea uniformei fasciste, precum și preluarea formelor de salut specifice regimurilor totalitare. Un caz concludent cercetat de istoricul Cristian Vasile este cel cu ocazia organizării plebiscitului pentru noua constituție de la 24 februarie 1938, când votul nu a fost secret, ci public. Astfel, Cristian Vasile scoate în evidență și analizează, din tenebrele arhivelor, un document mai puțin cunoscut de la Ministerul Cultelor și Artelor în care actorul Vasile Crețoiu de la Teatrul Național București, unde director era scriitorul Ion Marin Sadoveanu, fiind și membru al parlamentului regal corporatist, a votat împotriva Constituției. Consecința a constat în amenințarea cu concedierea lui (p.193). Ministrul Ralea a asistat pasiv la aceste desfășurări cenzoriale (p. 195).
Ralea devine un credincios al regimului carlist și în calitate de Ministru al Muncii, suprimă viața sindicală democratică, introducând o nouă instituție cu caracter colectivist și corporatist și anume breasla, împărțită juridic între muncitori și patroni, scopul fiind acela de a eradica influențele ideologice ale mișcării comuniste și legionare din rândurile muncitorilor, din fabrici și uzine. Astfel, Ralea, arivist aproape de profesie, trădează cauza democrației, precum și pe colegii săi de partid național-țărăniștii, acceptând funcția de ministru al muncii sub monarhia autoritară regală.
Deși închis, sub dictatura antonesciană, totuși el supraviețuiește având mai mult timp de scris și de construit relații cu comuniștii aflați în detenție. După eliberarea din lagărul de la Târgu Jiu, cu sprijinul comuniștilor, a continuat să activeze în subteran, în semiclandestinitate (p. 168). Trebuie menționat că Mihai Ralea avea propria sa înțelegere cu comuniștii, până la 7 iunie 1944. Un raport SSI- Serviciul Special de Informații - menționa că Tătărescu și Ralea au informat Palatul Regal despre acordul cu comuniștii și de intenția de a lupta contra lui Maniu și Dinu Brătianu, încercând încă înainte de 23 august 1944 să devină o alternativă la PNȚ și Maniu. Ralea a reușit să supraviețuiască și sub dictatura militară antonesciană, fiind considerat omul tuturor conjuncturilor. Ca o confirmare, Ralea a reușit să revină la catedră, având două salarii, și să-și ajute prietenii să fie promovați, spre exemplu pe Tudor Vianu (p. 168). În plus, după 6 martie 1945, Vianu a fost numit în funcția de director al Teatrului Național, sub guvernarea procomunistă Petru Groza (pp. 226-228).
După 23 August 1944, Ralea s-a orientat către integrarea în Frontul Plugarilor și în coalițiile procomuniste. După 6 martie 1945 a fost parte din guvernarea Pentru Groza (ministru al Artelor, ministru interimar al Cultelor), poziții prin care a acceptat noua ordine ce se prefigura ca totalitară (p. 327).
Biografia lui Ralea, reconstituită de istoricul Cristian Vasile, parcurge și perioada comunistă până în 1964, interval în care sociologul se transformă pe deplin în cameleon politic, primind numeroase funcții, deși în trecut tranzitase perioada fascistă, purtase uniforma FRN și copiase modelul corporatist fascist italian.
Cristian Vasile continuă cercetarea arătând că Ralea se metamorfozează și devine un susținător al regimului comunist. A reușit să supraviețuiască în preajma puterii și după abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947, în timp ce Iuliu Maniu era închis în lagărele comuniste. Afilierea sa la dictatura comunistă a atras după sine și poziții de ministru, de diplomat în SUA, 1946-1948, având ca obiective obținerea de credite și înlesnirea unui vot pozitiv pentru admiterea României în cadrul ONU (p. 151). În SUA, unde a ajuns și cu sprijinul masoneriei din România (p. 246). Ralea a beneficiat inclusiv de venituri informale venite din partea industriașului Nicolae Malaxa.
Intelectualul Ralea a fost și director al Institutului de Psihologie și membru influent al Academiei Române, 1955-1964 (pp. 296-303) și din această poziție i-a reabilitat pe unii foști colegi de-ai săi din domeniul sociologiei care aveau un trecut fascist, de exemplu Traian Herseni, căruia i-a asigurat o sursă de venit. Datorită pozițiilor sale servile a fost numit președinte al IRRCS, în iunie 1956, poziție păstrată pană la moartea sa în 1964; a decedat în timp ce călătorea cu trenul de la Berlin la Copenhaga (pp. 306-307).
Mihai Ralea se reinventează politic și revine ca politican și academician, fiind reintrodus de comuniștii cu care își continuă drumul, reușind să își rescrie biografia, prin completarea unei fișe de ilegalist (p. 281), cerută de conducerea PMR. În fișă se dezice de trecutul țărănist, burghez și cosmopolit (p. 279). S-a dezis explicit și de Constantin Stere și de Iuliu Maniu, pe care l-a acuzat în mod calomnios că purta cele mai strânse relații cu naziștii români (p. 279). Ca să-și justifice asocierea cu regimul lui Carol II, considerat de conducerea PMR o dictatură fascistă, Ralea a pretins că, împreună cu aripa de stânga a PNȚ a părăsit partidul aderând la guvernul de represiune antilegionară (p. 323). A considerat că în acest mod trecutul său politic compromițător de sub dictatura regală este șters sau iertat spre a construi un voios viitor comunist. Ralea a mai susținut că a continuat să păstreze relații cu PCR și că a pus la dispoziție comuniștilor revista sa Viața Românească, publicația devenind un loc unde s-au putut întâlni și colabora elemente democrate, progresiste (p. 280).
În discuții informale, Mihai Ralea nu a negat niciodată că își asumă un spirit individualist și un simt pregnant de proprietate privată (p. 326). Abia sub regimul stalinist, Ralea s-a lepădat de aceste reflexe considerate burgheze. Am ucis în mine și spiritul individualist și cel pe proprietate – spunea Ralea (p. 326).
Trădarea principiilor și camarazilor, prin compromisurile și serviciile aduse noului regim de democrație populară, îi conferă lui Ralea un statut de corifeu al supraviețuitorului și cameleonului. Ralea a acționat în viață fără morală ! Toți colegii din guvernările dictaturii regale – Gh. Tătărescu, C. Argetoianu, C. C. Giurescu, Silviu Dragomir ș.a. – au sfârșit în închisoarea elitelor politice din penitenciarul Sighetul Marmației (p.328). Mentorul și prietenul său țărănist Ion Mihalache agoniza în închisoarea tăcerii de la Râmnicu Sărat.
Figura lui Ralea a rămas cea a unui colaboraționist, aproape profesionist, indiferent de tipul de regim politic pe care le-a slujit, fie fascist, fie comunist, chiar dacă în perioada interbelică Ralea cocheta cu proiectul modernizator alternativ al României Regale. Afirmațiile lui Ralea, pline de servilism, față de conducerea comunistă și cea sovietică veneau și din spiritul său funciar și cameleonic, dovedit cu precădere după acceptarea intrării în guvernele dictaturii regale din martie 1938 și până la 3 iulie 1940 (p. 328).
Ralea a abdicat de la toate normele morale formulate anterior în scris și a acceptat să lucreze cu personaje pe care anterior le criticase, inclusiv Armand Călinescu (p. 336). Pe de altă parte, odată cu asocierea cu Horia Sima, șeful legionarilor, în guvernarea dictaturii regale a regelui Carol al-II-lea, orice justificare morală a lui Ralea despre intrarea în guvern, dispăruse (p. 337). Astfel a trădat principiile democratice, precum și pe colegii din PNȚ. Cum am arătat deja, după colaborarea cu dictatura regală, Ralea se asociază cu comuniștii din august 1944.
Biografia lui Ralea scrisă de istoricul Cristian Vasile este un studiu de caz, care pune în lumină supraviețuirea între dictaturi și totalitarisme, având ca personaj pe intelectualul-politician-cameleon. De menționat e faptul ca volumul biografic despre Ralea este scris obiectiv și critic și poate reprezenta începutul demarării și altor cercetări despre intelectualii uitați sau trecuți în anonimat. Ralea, prin comportamentul său cameleonic, și-a asigurat uitarea posterității, deși a fost un gânditor și sociolog rafinat. Trebuie spus că autorul scoate în evidență atât calitatea lui de teoretician al democrației, până în 1938, cât și gesturile lui de după 1948 de ajutorare (materială) a unor cunoscuți aflați în situații dramatice. Totuși, per ansamblu Ralea rămâne un intelectual (de marcă), dar fără caracter !
Ralea a fost considerat un amator de putere cu orice preț.
Astfel, Corneliu Coposu a consemnat o opinie a liderului național-țărănist Iuliu Maniu, care prețuia inteligenta și talentul său, dar regreta prețioasele daruri cu care natura l-a înzestrat pe profesorul Ralea, dar care nu a lăsat niciun pic de loc pentru o fărâmă de caracter (p. 333).
Ca o concluzie, comportamentul politic al sociologului Ralea, unul lipsit de caracter, a reprezentat un contraexemplu și pentru alții, care au îmbrățișat și ei o linie de conduită acomodantă cu un sistem politic autoritar și totalitar (p. 339).