Expediție de pedeapsă: răzbunarea moldavo-otomană împotriva tătarilor din Bugeac
Campania împotriva tătarilor din Bugeac, pe care otomanii și moldovenii au dus-o în 1727-1728, este o poveste total neștiută din istoria românilor.
Expediția de pedeapsă a fost deosebit de violentă, iar alianța otomano-moldavă a fost, de asemenea, cu totul neobișnuită, mai ales că era îndreptată împotriva celor mai fideli aliați ai sultanului, tătarii nogai care au stăpânit secole la rând o zonă foarte întinsă, inclusiv Bugeacul și gurile Dunării.
Toată istoria este relatată de doctorul în istoria Andrei Pogăciaș, în episodul de mai jos al podcastului „Colecționarul de Istorie” .
Hoarda mongolă de la gurile Dunării
Puțini știu că micul orășel Isaccea din județul Tulcea a fost capitala unui stat mongol care domina politic întreg spațiul balcanic la sfârșitul secolului al XIII-lea. Este vorba de hanatul lui Nogai Khan, a cărui poveste pare demnă de Urzeala Tronurilor.
După fărâmițarea uriașului imperiu mongol, unul dintre statele moștenitoare ale acestuia, Hoarda de Aur, urma să înflorească în vestul teritoriului, pe o porțiune care se întindea de la Marea Caspică la munții Carpați. Din punct de vedere al ideologiei sale politice, Hoarda nu a fost de la început un stat independent, liderii săi fiind tributari marelui han al imperiului mongol. Dar începând cu domnia lui Berke (1257-1266), primul lider al Hoardei de Aur trecut la Islam, mongolii de la nordul Mării Negre se bucură de independență.
Hanul era în mod normal puterea supremă care se supunea numai lui „yasa”, sau legea lui Ginghis Han și, mai târziu, Shariei. În practică însă, această putere depindea de marii vasali, cunoscuți drept „emiri”, și ei membrii ai casei lui Ginghis Han, dar de origine mai puțin nobilă. Aceștia erau de obicei căpetenii ai unor diviziuni teritoriale mai mici din cadrul hoardei puteau accede la o putere mai mare. În teritoriul marilor lor fiefuri, acești vasali sau emiri erau complet independenți. Așa a fost posibilă ascensiunea unuia dintre cei mai ambițioși emiri ai hoardei de Aur, Nogai (d.1299).
Numit și Kara Nogai, sau Nogai Isa, era un militar desăvârșit, un strateg inteligent și, nu în ultimul rând, un diplomat deosebit de abil. Urmaș al marelui Ginghis Khan dintr-o ramură considerată ilegitimă a acestei familii, el a intrat pe scena politică după ce s-a afirmat la curtea lui Berke, primul han musulman al hoardei. S-a remarcat prin vitejie și inteligență în luptele din Caucaz din 1262-1266 împotriva statului mongol inamic, Ilkhanat. Nogai și-a pierdut astfel un ochi, dar s-a acoperit de glorie, în timp ce hanul Berke a decedat în luptă. Categoric, la această dată influența lui Nogai era deja notabilă, mai ales că hanul îi dăduse în administrație o porțiune însemnată de la granița imperiului, în Dobrogea de astăzi.
Hanatul de la Isaccea și dominația asupra Balcanilor
Deși a depășit în mod incontestabil puterea hanilor sub care s-a aflat, Nogai nu și-a permis niciodată să se autointituleze „han” al întregului ținut, nici măcar în timpul războiului său personal cu hanul Tokta. Motivul a fost faptul că principiul legitimității era prea puternic ancorat în conștiința mongolilor pentru a fi încălcat, orice abatere de la regulă putând sfârși doar prin uciderea hanului autoproclamat. El s-a străduit doar să se impună hanului de pe Volga ca „tată” și astfel a găsit soluția pentru marele său interes: păstrând aparența legalității, el a fost forța supremă în statul mongol, hanul de facto al marii Hoarde de Aur.
În schimb, spre finalul vieții sale și apogeul puterii lui, Nogai a avut curajul să se proclame han al spațiului pe care el însuși și l-a cucerit și l-a sporit. Giorgios Pachimeres afirmă că este vorba de spațiul „Euxinului de Sus” pe care a pus mâna în chip suveran, mărindu-l treptat. Granița de Est se pare că a fost Nistrul, acolo fiind găsite monede cu stema sa la Cetatea Albă. Cronicarul al-Nuwairi afirmă că reședințele sale se aflau la „Isaccea pe fluviul Dunăre până în părțile ce se numesc Porțile de Fier”. Împreună cu prelungirile sale din Nord până în Rutenia și cu Banatul de Severin, teritoriul pe care Nogai l-a deținut timp de câteva zeci de ani se întindea de la Carpați până la Nistru și Dunăre, fiind echivalent aproximativ cu teritoriul vechiului Regat al României. Centrul de comandă al acestui teritoriu, optim ales pentru a dirija cele două aripi, a fost Isaccea, loc unde Nogai a avut chiar monetărie proprie timp de câțiva ani.
Între cei mai importanți auxiliari militari ai lui Nogai s-au numărat selgiucizii din Dobrogea și alanii, care erau așezați în partea de nord a Moldovei și în Rutenia. În Bugeac dispunea de trupe de călăreți tătari, iar printre alți supuși sunt menționați rușii (probabil ruteni) și ulakh-i, adică românii.
Forța economică și militară a lui Nogai i-a permis nu numai să fie un factor suprem de influență în statul tătar, ci să aibă și o politică externă proprie. Se bucura de multă considerație pe plan extern, acest lucru rezultând din relațiile de prietenie stabilite în 1270 cu sultanul mameluc Baibars, căruia îi dădea frecvente asigurări că urmează calea cea dreaptă, adică islamică, dictată de „tatăl” său spiritual, hanul Berke. Tocmai pentru că hanul Tuda Mongke părea mai puțin dispus decât Nogai să se lupte împotriva dușmanilor comuni, ilkhanizii, sultanul mameluc a apelat mereu la Nogai în corespondența sa cu hanii de pe Volga.
Foto sus: Luptă între tătari și cazaci. Pictură de Józef Brandt (© Wikimedia Common)