Pictorul Ion Marinescu-Vâlsan, o carieră controversată

În Salonul Vilei cu clopoței (Muzeul Nicolae Minovici – n.r.), vizitatorii vor putea admira cel mai grandios tablou al colecției: o natură moartă cu flori de câmp, pictată de către Ion Marinescu-Vâlsan (n. 1866, Argeș – d. 1935, București).

Spectatorul trebuie să privească însă cu răbdare tabloul de mari dimensiuni, pentru a vedea cum florile plăpânde se conturează discret pe fundalul negru care domină compoziția, notează Muzeul Nicolae Minovici, pe pagina de Facebook a instituției.

Născut în satul Mălureni în 1865, Ion Marinescu (așa cum a fost cunoscut la debut) s-a pregătit inițial pentru o carieră didactică, absolvind o școală normală de învățători. Predând pentru câțiva ani, el și-a descoperit vocația creatoare și s-a înscris la Școala de Belle Arte din București. A continuat ulterior pregătirea artistică prin călătorii de studiu la Munchen, Paris, Veneția și Florența.

Perioada debutului și anii următori au fost unii favorabili, artistul atrăgând atenția cronicarului B. Brănișteanu, care l-a numit un „pictor țăran”, elogiindu-i astfel, în spiritul vremii, legătura cu peisajele și cutumele locale. Ziaristul documenta, de altfel, vizita acestuia în satul Mălureni:

„Fiu de moșnean, Marinescu nu-și dezice originea de loc... Și-a păstrat costumul, și-a păstrat obiceiurile... E harnic fără de măsură. Am vizitat atelierul său—un atelier național. Într-o casă cu aspect țărănesc, două odăi mici. În fața casei, un fel de cerdac lung. Casa joasă și cu ferestre mici. În curte verdeață. Într-una din odăi un pat țărănesc, acoperit cu o pătură, iar rezemate de pereți, băgate sub pat și sub mese,— sute și sute de tablouri”.

De-a lungul timpului, s-a conturat cu consecvență filtrul prin care pictorul a fost prezentat publicului – modestul meșteșugar, provenit din și rămas în mediul rural natal, pe care nici școala și nici experiențele unor mari centre de artă nu l-au înstrăinat de legătura sa cu tradiția – înțeleasă ca spațiu și sensibilitate. Mai precis, „pictorul-țăran” rămânea fidel lumii încă necorupte de civilizație a satului și acelui spirit al locului sau voinței de a crea, care a ghidat atâtea generații înaintea sa.

La jumătatea anilor 1920, un episod nefast a pus însă în primejdie reputația micului maestru, bănuit că ar fi falsificat opere de artă, semnându-le cu numele unor artiști precum Nicolae Grigorescu, Sava Henția ș.a.m.d. În urma unei lungi anchete, s-a dovedit că un anume negustor de tablouri, Grigore Platon, i-a cumpărat la un preț modic sute de tablouri, vânzându-le altor negustori și colecționari drept lucrările cu semnături false. În final, considerat nevinovat, Marinescu-Vâlsan a fost achitat de orice penalitate, pe când făptașul a fost condamnat la 2 ani de închisoare corecțională pentru escrocherie și abuz de încredere.

Imitând într-o perioadă stilul pictorului Ion Andreescu, lucrările lui Marinescu-Vâlsan au fost de multe ori, atribuite celui dintâi. Rămâne celebru cazul colecționarului Krikor Zambaccian, care a achiziționat în 1938 patru pânze, ale lui Andreescu, până atunci necunoscute, care s-au dovedit a fi realizate, de fapt, de către pictorul argeșean.

Totodată, faptul că fiul său a început să își semneze propriile lucrări folosind doar numele de familie a contribuit negativ la posteritatea carierei lui Ion Marinescu-Vâlsan. Reluând teme, motive și chiar stilul operelor tatălui său, acesta nu i-a atins însă măiestria. Multe dintre picturile lor au ajuns să fie de altfel confundate, aspect care a dus la scăderea valorii operei bătrânului artist.

La dispariția sa în 1935, poeta Claudia Millian contura portretul unui artist naiv, care și-a dedicat opera elogierii satului, fiind dotat cu forța unei sensibilități care îi întrecea măiestria: „Marinescu-Vâlsan a fost un rustic și ca viață și ca artă. Strâns legat de pământul lui natal, îndrăgostit de frumusețea Argeșului și a peisagiului cu coline înflorite, unde a trăit, el a întrebuințat paleta, pentru desfătarea lui și a naturii în care trăia. Arta lui autodidactă, pornită numai dintr-un sentiment de alianță cu natura, n-a cunoscut nici rafinarea penelului, nici a liniei. El a întruchipat simplu, cu emoția iubitorului de pământ, chipuri și colturi, din pământul în care s-a pomenit”.

Surse:

_{B. Brănișteanu, „Un pictor țăran”, Adevărul, 12 mai 1901, p. 1}

_{Claudia Millian, „Marinescu-Vâlsan”, Dimineața, 27 septembrie 1935, p. 2}

_{Enciclopedia Argeșului și Muscelului, Vol. III, Muzeul Județean Argeș, Pitești, 2012}

_{Petre Oprea, Aspecte ale comerțului de artă bucureștean în secolul XX, Editura Maiko, București, 2005}

_{Tudor Octavian, Pictori români uitați, Noi Media Print, 2003}