Ion Bura, românul care a stat cinci ani prizonier în iadul din Siberia

Un manuscris aflat în colecția Muzeului din Cugir descrie amintirile unui locuitor al satului Vinerea, Ion Bura, fost soldat timp de zece luni în armata austro-ungară, iar apoi, pentru o perioadă de cinci ani, prizonier în Rusia.

Autorul povestește despre cele zece luni de război, dar insistă pe perioada de viață  îngrozitoare, de prizonierat în mai multe lagăre de pe teritorul Rusiei.

Născut pe 21 octombrie 1887 în localitatea Vinerea, Ion Bura a fost concentrat în Orăștie, iar apoi trimis la Viena și înrolat în forțele armate austro-ungare, Regimentul 64 Infanterie. De aici, a plecat direct în lupta contra armatelor rusești. Pe 21 octombrie 1915 a fost luat prizonier și, după 21 de zile, transportați cu vagoane de marfă, adesea pe jos, prizonierii au ajuns în lagărul din Perm (Regiunea Urali), unde se găseau alți 14.000 de prizonieri.

„Poate destinul, dar cred că mai mult ca orice credința în Dumnezeu a făcut să scap cu viață în cele zece luni de front, dar n-am scăpat de prizonierat, unde am petrecut atâția ani de chin. Atunci am făcut un legământ cu Dumnezeu că, dacă voi fi salvat din acest infern, mă voi duce la o mănăstire să mă călugăresc”, mărturisea Bura.

Iadul din Siberia

Potrivit acestuia, prizonierii au fost cazați în barăci de lemn, în care bătea vântul, intrau zăpada și ploaia. Dormeau pe priciuri (pat de scândură), pe rogojini de multe ori, fără nicio lenjerie de pat. Hainele de pe ei erau singura lenjerie, cât timp au stat închiși aici schimbându-se doar de câteva ori de haine, purtându-le până putrezeau efectiv pe ei.

În lagăr, au muncit la tăiat lemne în pădurea plină de animale sălbatice, la tăiat nuiele pentru coșuri din locuri foarte greu accesibile, în mină ș.a. În lagărul din Siberia, toți prizonierii munceau, chiar și cei răniți și bolnavi, care nu puteau sta în picioare. Aceștia aveau normă zilnică pe care cu greu o puteau îndeplini, fapt pentru care erau bătuți crunt de gardieni.

„Aici, în lagăr, prizonierii arătau ca umbrele, bântuiau ca umbrele. Bolile, în special tifosul, secerau zilnic zeci de prizonieri. Cei slabi fizic și «de înger» nu aveau nicio șansă. În lagăr era ultima stație, punct terminus, de aici nu se putea evada nicăieri. Singurul loc în care se putea evada era mormântul –-groapa comună”, își amintea Bura.

Ajuns acasă după un drum de trei luni

Revoluția din octombrie 1917 avea să schimbe într-un fel soarta prizonierilor. Războiul a încetat, iar pe fondul revoluției bolșevice, prizonierii erau liberi. Au fost urcați în trenuri și li s-a spus că merg acasă, dar era doar o iluzie. Mișcările revoluționarilor au schimbat situația așa-ziselor repatrieri. Prizonierii au ajuns din nou în lagăre de muncă, de unde mulți au evadat, plecând pe jos, care încotro, folosind trenurile de marfă ori de călători. Bolnavi și flămânzi, plini de păduchi, mulți au murit pe drum.

După un lung drum de trei luni, împreună cu un camarad din Sălaj, cei doi au avut norocul să găsească trenuri care se îndreptau spre Kiev – Ucraina, iar mai departe, au găsit trenuri spre țară. Când a ajuns la Cluj, Bura s-a considerat ca acasă. Din Șibot a plecat pe jos spre Vinerea, unde a ajuns noaptea târziu. 

După ce s-a mai întremat, a decis să-și țină promisiunea făcută anterior și a ales calea monahală. A plecat în localitatea Ceptura – județul Prahova și s-a călugărit la Mânăstirea Căldărușani. A fost înaintat în mai multe funcții monahale, printre care și cea de administrator al mănăstirii.

În 1961, autorităţile comuniste au închis biserica, părintele retrăgându-se la Mănăstirea Dealu, unde a murit la 27 februarie 1970.

_{Sursa: Adevărul}