Unica bătălie din domnia lui Constantin Brâncoveanu

Înfrângerea turcilor în fața Vienei (1683), urmată de avansul imperialilor în Ungaria și Transilvania puneau în fața diriguitorilor de la București câteva opțiuni dramatice, în primul rând pe cea a desprinderii sau nu de suzeranitatea otomană. Austriecii înaintează pe un front larg și, în ciuda unei rezistențe pe alocuri îndârjite, îi înving pe turci la Visegrad (1684), Buda (1686), Mohacs (1687), ocupă Ungaria, Slovenia, o mare parte a Transilvaniei, Banatul, recuceresc în 1688 Belgradul pierdut de creștini în urmă cu 167 de ani etc. Părea că a sunat sfârșitul puterii Porții în Europa.

Evenimentele ulterioare vor demonstra însă că Imperiul Otoman avea încă capacitatea de a rezista și de a contraataca, dovada cea mai bună fiind că de-abia la începutul secolului XX turcii vor pierde ultimele teritorii pe care le dețineau în Europa, cu excepția Istanbulului și a zonei adiacente.

Pe de altă parte, nici imperialii nu păreau a fi o variantă cu mult mai atrăgătoare pentru popoarele ce intrau în sfera lor de dominație sau de influență. Tactica Habsburgilor era simplă și eficientă, ei acționând după „un plan eșalonat, care în esență cuprindea patru faze: 1) oferirea și apoi impunerea prin presiuni diplomatice (agenți și «tratate») a «protecției» împărătești țărilor «eliberate» de sub stăpânirea otomană; 2) obligarea acestora la contribuții grele în bani și hrană și iernarea trupelor imperiale pe teritoriul lor; 3) ocuparea cu trupe a principalelor cetăți și orașe fortificate sub diferite pretexte (ceea ce echivala cu stăpânirea țării), reprimând cu duritate orice împotrivire și instituind chiar un regim de teroare, în maniera generalului Antonio Caraffa; 4) instaurarea stăpânirii habsburgice directe, prin înlocuirea stăpânitorilor locali și reglementarea acesteia printr-o «diploma» (cu valoare de constituție, nu de tratat)” (Constantin Rezachevici).

Această tactică va fi aplicată pas cu pas de către austrieci în Ungaria (1684-1687) și Transilvania (1684-1691), urmând ca ea să fie încercată și în Țara Românească.

Tentativele habsburgice de a-și subordona Țara Românească se suprapun practic pe cumpăna dintre domniile lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu. În august-septembrie 1688, generalul austriac Federigo Veterani, după câteva victorii obținute împotriva turcilor în zona Banatului (Caransebeș, Orșova), primește ordinul de a intra în Țara Românească și de a face o demonstrație de forță menită să-l determine pe Șerban Cantacuzino să accepte protecția împăratului.

Veterani intră în Muntenia pe la Cerneți, străbătând țara de la vest spre răsărit, pe sub munții Carpați, până la pasul Branului, prin care va trece înapoi în Transilvania. Părăsirea Țării Românești de către austrieci nu este străină de eforturile diplomatice ale lui Brâncoveanu care, alături de banul Olteniei, Vintilă Corbeanu, este trimis de domnitor să trateze cu generalul imperial. Veterani va recunoaște ulterior că: „marele logofăt (Constantin Brâncoveanu, n.n.) și banul Olteniei au venit să mă roage să renunț la trecerea prin țara lor pentru ca tătarii să nu găsească prilej, după ce voi fi plecat eu, să năvălească acolo”.

Oricum, viitorul domn va rămâne în urma acestei expediții de intimidare cu o anumită rezervă față de posibilitatea de a renunța la protecția Porții pentru a intra sub cea a Curții de la Viena. Prudența cu care va aborda Brâncoveanu, alături de unchiul său Constantin Cantacuzino, relațiile cu imperialii se baza atât pe convingerea că forța Porții, deși slăbită, era încă demnă de luat în seamă, cât și pe neîncrederea cu care urmăreau acțiunile de catolicizare întreprinse de Habsburgi în Transilvania.

Solia pe care Serban Cantacuzino o trimisese la Viena, la începutul lunii octombrie 1688, ca să închine țara împăratului, ar fi avut, în concepția stolnicului și a nepotului său, acum voievod, instrucțiuni mult prea favorabile imperialilor, în absența unei garanții precise și scrise, prin care împăratul să se angajeze să trimită ajutoare militare eficiente și să promită că noul statut al Țării Românești va fi cuprins în viitorul tratat de pace încheiat între austrieci și turci. Ca atare, putem considera că schimbarea de domnie din octombrie 1688 marchează și o nouă abordare a factorilor politici din Țara Românească a relațiilor cu noul și agresivul vecin de la miazănoapte, imperiul Habsburgic.

Bătălia de la Zărnești

Opțiunilor diferite de politică externă care-l separau pe Brâncoveanu de predecesorul său li se adăuga acum, după moartea lui Șerban, și un conflict personal, de familie. Doamna Maria (a cărei amintire este păstrată în memoria bucureștenilor prin cunoscutul lăcaș, Biserica Doamnei, din mijlocul Capitalei și prin strada omonimă din apropiere), soția lui Șerban Cantacuzino, încercase să impună alegerea fiului ei minor, Gheorghe, pe tronul țării, dar fusese nevoită să asiste la triumful lui Brâncoveanu, implicit și al celor doi cumnați ai ei, stolnicul Constantin și spătarul Mihai, pe care îi ura.

La vechea dispută pentru avere dintre frații Cantacuzini, se adăuga acum și lupta pentru tronul Țării Românești. Singura speranță a fostei doamne se îndrepta spre ginerele ei, aga Constantin Bălăceanu, aflat în drum spre Viena, în fruntea delegației trimise de Șerban Cantacuzino. Bălăceanu era un om apropiat cercurilor imperiale, iar doamna Maria se gândea că va obține tronul pentru nevârstnicul său fiu, prin intermediul influenței ginerelui ei la Viena. Fapt care nici nu era prea departe de realitate.

Prima măsură luată de noul domn a fost aceea de a-l trimite rapid pe vărul sau, Preda Pârscoveanul, pe urmele soliei lui Șerban-Vodă, pentru a o ajunge din urmă, înainte ca aceasta să fie primită de împărat. Preda, călătorind zi și noapte, prinde delegația românească la Pojon (Bratislava de azi), ducând vestea morții fostului voievod și instrucțiunile noului domnitor. Acestea prevedeau în esență evitarea închinării către împărat a țării și angajamentul lui Brâncoveanu de a ajuta oștile imperiale cu bani și provizii, în cazul unei campanii antiotomane la Dunăre.

Era, de altfel, o poziție mult mai realistă decât cea a lui Șerban Cantacuzino, care ținea seama în mod practic de raportul de forțe existent la aceea dată între forțele austriece și cele turco-tătare. Trimișii munteni sunt întâmpinați cu răceală în capitala Austriei, probabil ca o măsură de intimidare, fiind tratați „ca pe niște rumâni (iobagi, n.n.) de Țara Rumânească, nu ca pre alții, dentr-alte neamuri și dentr-alte țări”.

Mai mult chiar, comisarii imperiali (reprezentanții împăratului la negocieri) impun delegației române depunerea jurământului de credință față de Leopold I și recunoașterea rupturii legăturilor cu Poarta, fapt ce contravenea instrucțiunilor lui Brâncoveanu.

De altfel, așa-zisa diplomă din 20 ianuarie, care consfințea condițiile imperiale, nu va intra niciodată în vigoare, în principal din cauza refuzului lui Brâncoveanu de a o ratifica. Drept represalii, curtea de la Viena îi va reține pe doi dintre conducătorii soliei, Iordache și Șerban Cantacuzino, fratele și respectiv nepotul voievodului decedat în urmă cu trei luni, care înțeleseseră să se conformeze dorințelor noului domn. Ei vor putea părăsi capitala imperială de-abia după 7 ianuarie 1692.

În schimb, ceilalți doi lideri ai delegației, ale căror atitudini erau fățiș proimperiale, Constantin Bălăceanu și comisul Șerban Vlădescu sunt lăsați să se întoarcă în țară, însoțiți de agentul imperial, contele Ludovic Csaky. Mai mult chiar, aga Bălăceanu obținuse din partea împăratului o diplomă, datată 21 ianuarie 1689, deci chiar a doua zi după emiterea celei care prevedea închinarea țării, prin care Leopold I o lua sub protecția sa pe Maria Doamna, văduva lui Șerban Cantacuzino.

Bănuind reacția lui Brâncoveanu la acțiunile sale, aga Bălăceanu nici nu se mai întoarce în țară, stabilindu-și reședința la Brasov, de unde va complota fățiș cu imperialii pentru detronarea domnului muntean și instalarea în scaunul domnesc de la București a minorului său cumnat, Gheorghe Cantacuzino. Cât despre Csaky, acesta a fost primit de Brâncoveanu la Mogoșoaia, unde s-a confruntat cu nemulțumirea domnului față de tratamentul și condițiile puse delegației muntene la Viena.

Totodată trimisul imperial a aflat că: „Șerban Vlădescu, singurul membru de frunte al soliei care s-a întors de la Viena, a fost «pus în fiare», acuzat de înțelegere cu Bălăceanu, dar mai ales de depășirea împuternicirilor cu ocazia încheierii tratatului cu împăratul, «contrar intențiilor» domnului. Discuția a fost fermă, de vreme ce, după relatarea lui Csaky, împăratul i-a reproșat mai târziu voievodului, între altele, expresiile necuviincioase cu care s-a referit la el, ca și comportarea față de Șerban Vlădescu” (Constantin Rezachevici).

Devenea tot mai evident că imperialii încearcă să forțeze lucrurile, impunând domnitorului o opțiune pe care acesta o considera prematură. Brâncoveanu, sfătuit în permanență de unchii săi, Constantin și Mihai Cantacuzino, și-ar fi dorit evident eliberarea de sub suzeranitatea Porții, dar nu cu prețul intrării sub un jug mult mai greu: cel habsburgic.

„Țara Românească e așezată între două împărății. Acestea formează o balanță: cel care e principe trebuie să-și îndrepte toată politica sa spre a o ține într-un echilibru perfect. Dacă balanța se apleacă mai mult decât trebuie în partea turcilor, apare pericolul să-și piardă principatul și libertatea din partea nemților... Dacă, dimpotrivă, se apleacă de partea nemților sau a altor puteri creștine, acest fapt le e deajuns turcilor și ca fals pretext, pentru a-l lipsi de principat, de avere, și în cele din urmă de viață” (Antonio Mario del Chiaro).

Tocmai pentru a nu înclina într-o parte sau alta tija balanței, Brâncoveanu participă cu 4.000 de oameni la campania de vară a Porții, din 1689, neîntrerupând însă nicio clipă relațiile cu imperialii. El trimite consecutiv două solii în Transilvania, prima condusă de Radu Golescu, cea de-a doua, de Radu Popescu, viitorul cronicar, pentru a-l convinge pe generalul imperial Donat Heissler de bunele sale intenții.

În acest sens, delegația condusă de logofătul Radu Popescu se prezintă la întrevederea cu Heissler de la Brașov, nu doar cu instrucțiunile voievodului muntean ce voia să evite o invazie a țării de către trupele austriece, ci și cu o importantă sumă de bani și o mie de boi, pentru aprovizionarea regimentelor imperiale. Heissler, tipul militarului arogant și intransigent, aflat în plus sub influența malefică a lui Bălăceanu, refuză condițiile lui Brâncoveanu și cere supunerea necondiționată a acestuia.

Soarta luptelor din vara-toamna anului 1689 păru inițial că surâde otomanilor, ceea ce ar fi ușurat într-un fel presiunea habsburgică asupra Țării Românești, dar victoria markgrafului Ludovic de Baden, comandantul armatei imperiale, asupra turcilor la Vidin, pe 4 octombrie 1689, îl punea pe Brâncoveanu într-o situație extrem de dificilă. Austriecii intră în țară pe la Cerneți, ocupând Craiova și Brâncoveni, în timp ce Heissler, coborând prin trecătorile Carpaților, ocupă Câmpulungul, Piteștii, Târgoviștea, apropiindu-se de București.

În același timp, Constantin Bălăceanu, printr-o operațiune tipică de commando – cum am spune azi – organizează fuga soacrei sale, Maria Cantacuzino și a fiului ei, Gheorghe, de la conacul din Drăgănești, unde se aflau sub paza oștenilor lui Brâncoveanu, în tabăra austriacă.

„Existența unui pretendent domnesc sub protecția ocupanților a sporit panica în mijlocul marii boierimi autohtone. Unii se gândeau cum să-și salveze averile și pentru aceasta erau hotărâți să primească orice fel de stăpânire” (Constantin Șerban).

În aceste condiții, eforturile domnitorului și ale unchilor săi, Constantin și Mihai Cantacuzino, se concentrară în două direcții: continuarea negocierilor cu imperialii, în vederea părăsirii de către aceștia în condiții pașnice a țării, și solicitarea sprijinului turco-tătar, dacă tratativele cu austriecii ar fi eșuat.

Or, cererile imperialilor erau cu adevărat apăsătoare și de neacceptat. Țara Românească ar fi trebuit să accepte încartiruirea pe teritoriul ei a 15.000 de soldați austrieci, vreme de șapte luni, plata a 800.000 de guldeni, precum și prezența permanentă a doi boieri munteni pe lângă comandamentul armatei imperiale, ca un fel de ostatici. Aceste condiții semănau izbitor cu cele impuse principelui Mihail Appafy al Transilvaniei, în 1687, și păreau a fi prologul ocupării definitive a țării.

De altfel, acesta va fi scenariul luării în stăpânire a Ardealului: pe 4 decembrie 1691, prin Diploma leopoldină, principatul Transilvaniei este subordonat direct împăratului de la Viena, prin tratatul de la Karlowitz (1699), Poarta renunță la suzeranitatea asupra aceluiași principat, iar în 1701, inutilul și formalul de-acum, Mihai Appafy al II-lea abdică, Transilvania devenind o provincie a imperiului habsburgic, administrată direct de Curtea de la Viena.

Evident, în octombrie 1689, nici Brâncoveanu, nici apropiatul său sfetnic, stolnicul Cantacuzino, n-aveau de unde să cunoască evoluția ulterioară a evenimentelor, dar, spirite deschise și bine informate, nu puteau să nu-și facă griji pentru soarta țării. Țara Românească reușise timp de trei veacuri să evite transformarea ei în pașalâc, deși tentative existaseră, mai cu seamă în timpul domniei lui Radu de la Afumați (1522-1529) și după bătălia de la Călugăreni (1595).

Acum, în 1689, pericolul pierderii suveranității, chiar așa limitată de dominația otomană cum era, venea din partea unei puteri creștine, Imperiul Habsburgic. În plus, exista primejdia reală ca țara să-și piardă nu doar autonomia, dar și credința, având în vedere eforturile susținute ale lui Leopold I de a catoliciza populațiile regiunilor cucerite de el. În această cheie trebuie citite acțiunile lui Constantin Brâncoveanu, care apelează la sprijinul turco-tătar pentru a-i scoate pe imperiali din țară.

Tătarii, în număr de vreo 25.000, răspund la chemarea voievodului și intră în țară în ianuarie 1690, forțându-l pe Heissler să părăsească în grabă Bucureștii și Câmpulungul. Îngrijorat însă în continuare de prezența militară austriacă la hotarul de nord al țării sale, Brâncoveanu ia inițiativa unei campanii menite să înlăture amenințarea imperială și să-i securizeze situația în raporturile cu noul și primejdiosul vecin de la miazănoapte.

În acest sens, el se folosește de Emeric Thokoly (1657-1705), conducătorul luptei antihabsburgice a nobilimii maghiare, cel care fusese încoronat și recunoscut de către sultan în 1682 drept rege al Ungariei și principe al Transilvaniei, două titluri golite de conținut însă, ca urmare a victoriilor imperiale de pe câmpul de luptă. Acum însă, în februarie 1690, Brâncoveanu îi deschide perspectiva obținerii măcar a tronului Transilvaniei cu sprijinul său și evident cu cel al Porții. „

Thokoly era un adversar angajat al imperialilor, în vreme ce Brâncoveanu prudent, considera necesar, din rațiuni care priveau siguranța țării și a domniei, să păstreze în orice împrejurări unele relații cu imperialii. Ca atare, proiectata campanie împotriva lui Heissler nu voia să o poarte singur, ci cu sprijinul, și chiar la ordinul formal al Porții, [...] și de asemenea cu ajutorul tătarilor” (Constantin Rezachevici).

Campania întreprinsă de Brâncoveanu, Thokoly, turci și tătari în Transilvania, în august 1690, fu scurtă și-l luă prin surprindere pe Heissler. Cei patru aliați zdrobiră trupele austriece la Zărnești, pe 11 august, capturându-l pe Heissler și omorându-l pe statornicul adversar al lui Brâncoveanu, aga Bălăceanu, „pe când se trudea să descalece de pe calul său, care rămăsese pe jumătate scufundat într-o baltă”, potrivit mărturiei lui del Chiaro. Două șarje de cavalerie, prima a tătarilor, cea de-a doua a călăreților lui Brâncoveanu și Thokoly, au decis soarta luptei. O lună mai târziu, pe 11 septembrie, aliatul lui Brâncoveanu, Thokoly, este încoronat principe al Transilvaniei.

Bătălia de la Zărnești, singura din timpul domniei brâncovenești, va fi și ultima confruntare militară în care contribuția românească este majoră. Veacul fanariot (1716-1821) aduce cu sine și diminuarea, până spre dispariție, a puterii militare a Țărilor Române. Renașterea armatei române rămâne să fie înfăptuită mai târziu, în cel de-al doilea pătrar al veacului al XIX-lea.

_{Foto sus: Hartă a Țărilor Române, a Balcanilor și a Ungariei în vremea lui Constantin Brâncoveanu}