Ucraina. Despărțirea de URSS
După destrămarea URSS în 1991, Ucraina s-a îndepărtat în mod consecvent de trecutul său sovietic și de modelele sale de gândire și funcționare. Țara a plătit pentru asta cu câteva revoluții, precum și cu un război început încă din 2014, a cărui nouă față – sângeroasă și brutală – o vedem din februarie 2022.
Pe 26 decembrie 1991, soarta Uniunii Sovietice a fost pecetluită în mod formal în timpul întâlnirii din partea bielorusă a pădurii Białowieża. La ea au participat președinții Rusiei și Ucrainei, Boris Elțîn și Leonid Kravciuk, precum și președintele Radei Supreme a Belarusului, Stanislav Suskievici. Majoritatea republicilor sovietice își declaraseră deja independența, de aceea întâlnirea de la Białowieża avea un caracter pur formal. Ucraina făcuse acest lucru pe 24 august 1991.
Existau, așadar, 15 noi state independente, dintre care 11 au format Comunitatea Statelor Independente (CSI) – care urma să fie succesorul URSS –, însă, în cele din urmă, s-a transformat într-o instituție de fațadă, prin intermediul căreia Rusia şi-a marcat influența în spațiul postsovietic. Georgia a fost membră CSI în intervalul 1993-2009, iar Ucraina, până în 2018. Din această organizație nu au făcut niciodată parte țările baltice, adică Lituania, Letonia și Estonia. Aceste state și-au ales destul de repede un vector de dezvoltare prooccidental constant: în 2004, la fel ca România, au aderat la Uniunea Europeană și NATO.
O orientare prorusă constantă au avut Belarusul, Armenia și Tadjikistan. Celelalte republici se aflau undeva între acești poli. Până în 2014, tot acolo se afla și Ucraina.
Începuturile. Foștii membri de partid, mai abili decât disidenții
Destrămarea Uniunii Sovietice necesita reconstruirea completă a modului de funcționare a fiecăruia dintre statele nou-apărute. Au avut de suferit lanțurile de aprovizionare și comerțul, se închideau fabricile, oamenii își pierdeau locurile de muncă, iar situația regiunilor industriale, cum ar fi Donbasul, era cu adevărat proastă, ca să nu spunem tragică. Nu exista monedă proprie. Hiperinflația întrecea orice limită. În 1993, aceasta a trecut de 10 mii la sută. Lipsea, de asemenea, o elită politică și care să poată gândi în termeni de stat independent, nu de republică făcând parte din Uniunea Sovietică.
Primul președinte al Ucrainei, Leonid Kravciuk, activase în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist din Ucraina, unde era responsabil, printre altele, de ideologie. Succesorul lui, Leonid Kucima, care a condus țara în perioada 1994-2005, era deja reprezentantul elitei industriale. Între anii 1986 și 1992 a condus uzina de rachete din Dnipro (până în 2016, Dnipropetrovsk).
Foștii membri de partid erau mai abili decât aceia care luptau de ani buni pentru independența Ucrainei. Veaceslav Ciornovil, care, în 1991, a pierdut alegerile prezidențiale în fața lui Leonid Kucima, obținuse 23,2% din voturi, iar câștigătorul – 61,6%. Ciornovil, liderul Mișcării Populare din Ucraina, fusese implicat în activități disidente încă din anii ’60 și a petrecut câțiva ani în exil și în lagăre.
Ucraina se putea lăuda cu un grup influent de intelectuali și poeți care se opuneau rusificării și dominației Moscovei – pe lângă cel menționat mai sus mai erau, de exemplu, Ivan Svitlîcinîi, Ivan Dziuba, Yevhen Sverstiuk și Vasîl Stus.
Un rol important îl jucau și organizațiile ecologice apărute în urma accidentului nuclear de la Cernobîl. Această catastrofă le-a arătat ucrainenilor, printre altele, cum îi tratează Moscova – pentru mult timp, magnitudinea acesteia a fost ținută secret, iar pe 1 mai, adică la mai puțin de o săptămână de la accident, locuitorii Kievului au fost scoși la o demonstrație, fără a fi informați despre pericolul care îi paște.
1990: „Revoluția pe granit”
Acești factori, în combinație cu liberalizarea generală din Uniunea Sovietică, au provocat și primele proteste pentru independență din Ucraina. În 1990, în centrul Kievului, studenții au organizat manifestații care au primit numele de „revoluție pe granit”. După 1991, Piața Revoluției din Octombrie a fost redenumită Piața Independenței (Maidan), devenind, mai târziu, locul celor mai mari proteste din țară.
Atunci, în 1990, a apărut și primul orășel de corturi cu protestatari. Studenții demonstranți și înfometați au obținut demisia premierului de atunci, Vitalii Masol, precum și adoptarea legii care prevedea că cetățenii Ucrainei sovietice vor face armata în afara graniței doar dacă solicită acest lucru. Ani mai târziu, participanții la proteste regretă că nu au insistat mai mult, așa cum au făcut-o cei din Lituania, Letonia și Estonia. „Din păcate, nu am făcut presiuni asupra autorităților până la capăt și plătim pentru asta până în ziua de azi”, spunea unul dintre organizatori, Oles Donii, la împlinirea a 25 de ani de la proteste.
„Standard euro”
Prin urmare, Ucraina nu poate fi acuzată sub nicio formă că și-a obținut independența din întâmplare – generații de disidenți au luptat pentru asta. Cu toate acestea, în anii următori, Ucraina a fost condusă încă mult timp de foști comuniști și de „directorii roșii” ai marilor uzine, care proveneau din rândul acestora. În 1996, 6.000 de întreprinderi mici și mijlocii au fost privatizate, iar în fruntea lor de obicei rămâneau aceiași directori. Au apărut, de asemenea, oameni de afaceri șmecheri, care operau la limita legii, investind sume imense în fabricile falimentare și devenind, astfel, proprietarii acestora sau cumpărând acțiunile acestora pe bani puțini de la angajați, care nu le cunoșteau valoarea.
Mai târziu, aceștia deveneau, de obicei, oligarhi, iar banii erau folosiți pentru a cumpăra politicieni și pe cei în funcții de conducere. Această clasă socială este foarte influentă în Ucraina până în zilele noastre.
În anii ’90 a apărut sintagma „standard euro” pentru produsele și serviciile de calitate superioară. Spre exemplu, „reparație euro” (în original, euroremont) este o reparație de calitate, în stil occidental. Câteodată era chiar bizar – apăruseră ferestre euro, adică ferestre din plastic, sau manichiură euro, adică manichiură de calitate. Termenul a început să dispară încetul cu încetul, dar Uniunea Europeană a fost și continuă să rămână, pentru mulți ucraineni, o comunitate mai degrabă a prosperității decât a valorilor.
„Ucraina fără Kucima”
Societatea, dezorientată și săracă, se gândea mai puțin la chestiuni morale sau politice, mai degrabă cum să supraviețuiască cu pensiile infime primite de la stat sau cu salariile mici. Mereu exista însă o graniță invizibilă, la trecerea căreia ucrainenii spuneau un „nu” ferm celor de la guvernare – deseori din motive economice, ca minerii care se săturaseră de sărăcie în anii ’90, sau politice – pentru că nu mai puteau suporta autoritățile care guvernau ca pe timpurile sovietice, considerându-și cetățenii o masă cenușie care poate fi condusă fără să-și facă prea multe griji despre ce gândesc.
Așa a fost la răscrucea anilor 2000 și 2001, când au avut loc proteste cu sloganul „Ucraina fără Kucima”, după ce președintele Partidului Socialist, Oleksandr Moroz, a făcut publică o înregistrare din care rezulta că președintele de atunci s-ar fi putut afla în spatele uciderii unui jurnalist, redactorul-șef al „Ukrainska Pravda”, Georghi Gongadze. Pe Maidan au reapărut corturile. Cu toate acestea, Leonid Kucima a rămas la putere.
Merită să ne oprim un pic la pagina web a „Ukrainska Pravda”, care a apărut pe 17 aprilie 2000. Erau începuturile internetului în Ucraina. Pagina era vizitată zilnic de circa 3.000 de persoane. Mai târziu, popularitatea acesteia a crescut, însă pentru ucraineni, televiziunea a rămas pe primul loc pentru ceva vreme. Iar televiziunea rămăsese sub controlul oligarhilor, care o foloseau și încă o folosesc în scopuri politice. Aceasta nu aduce profit economic, ci politic, influențând evenimentele din țară, legile adoptate sau eventualele finanțări din bugetul statului. Leonid Kucima încerca să controleze media ca pe vremea URSS. De la Administrația Prezidențială ajungeau la canalele de televiziune temnyky – faxuri în care se explica despre ce evenimente trebuie să se vorbească, cum să fie prezentate, ce gafe ale puterii trebuie trecute sub tăcere și ce gafe ale opoziției trebuie mediatizate. Jurnaliștii au protestat față de acestea abia în timpul Revoluției Portocalii – manifestații în urma cărora întreaga lume a auzit de Ucraina.
Revoluția Portocalie. Occidentul a observat, în sfârșit, Ucraina
Aici ar trebui să facem o mică digresiune. Pentru multe țări occidentale, timp de mai multe decenii, Ucraina a fost mai întâi parte a URSS, iar mai târziu, după obținerea independenței, o anexă a Rusiei. Spre exemplu, în Franța, care e aproape de România, până în zilele noastre se vorbește des despre marea cultură rusă (muzică, literatură), iar Ucraina rămâne terra incognita, o țară oarecare aflată între Polonia și Rusia.
Revoluția Portocalie a fost probabil primul eveniment din istoria țării care a făcut ca Occidentul să observe existența acestui stat și a cetățenilor săi ca stat independent, care nu are aceeași cale ca Rusia. Ca să nu mergem prea departe – același proces a putut fi observat în Germania în timpul protestelor din Belarus, care au izbucnit în urma falsificării alegerilor prezidențiale din 2020 de către Aleksandr Lukașenko. În acea perioadă, unele redacții, de exemplu, au schimbat numele de Weißrussland, literalmente Rusia Albă, cu Belarus, pentru a sublinia în acest fel independența acestei țări față de Rusia.
Dar să ne întoarcem la Revoluția Portocalie. Leonid Kucima, care, în acea vreme, era la al doilea mandat, conform vechii tradiții postsovietice trebuia să-și aleagă succesorul, lucru pentru care avea binecuvântarea Moscovei. La Kremlin se instalase cu doar patru ani mai devreme, cu aprobarea lui Boris Elțîn, Vladimir Putin. Din august 1999 până în mai 2000, acesta a fost prim-ministru, iar din decembrie 1999, președinte interimar. În 2000 și în 2004 a câștigat alegerile și a devenit șef al statului în toată puterea cuvântului.
O operațiune similară trebuia să aibă loc în Ucraina. Succesorul lui Leonid Kucima urma să devină premierul Viktor Ianukovici. Îl ajutau să facă acest lucru, printre alții, și consilieri de la Moscova, care au hotărât să joace cartea Est-Vest în timpul campaniei. Victoria candidatului opoziției, Viktor Iușcenko, prezentat ca fiind sluga Americii, ar fi dus la înjosirea locuitorilor din estul și sudul Ucrainei, cei mai mulți dintre ei fiind vorbitori de rusă și mai apropiați de Moscova decât restul țării. La Kiev a venit atunci și Vladimir Putin.
Alegerile s-au desfășurat cu multe încălcări de reguli, iar rezultatele turului al doilea, în care – în ciuda rezultatelor exit-pollurilor – chipurile câștigase Viktor Ianukovici, au fost întâmpinate cu indignare de susținătorii opoziției. Merită menționat aici că, de-a lungul anilor, în Ucraina s-a dezvoltat într-un ritm dinamic sectorul neguvernamental. Statul era destul de slab, deseori opresiv, iar ONG-urile apărau cetățenii și stăteau cu ochii pe autorități. Unul dintre elementele acestui control era monitorizarea campaniei electorale și a procesului de vot. Dacă n-ar fi existat exit-pollurile, nu s-ar fi putut dovedi fraudele electorale.
Fragmentul face parte din articolul „Ucraina. Despărțirea de URSS”, publicat în numărul 249 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 octombrie - 14 noiembrie, și în format digital pe platforma paydemic.