Sub aripile îngerilor: Un sicriu unic, descoperit în curtea Bisericii Mavrogheni
La mijlocul secolului al XIX-lea, o tragedie a lovit viața unei familii bucureștene, umbrind pentru totdeauna fericirea de odinioară. Viața fiicei lor iubite, abia trecută de nouăsprezece ani, s-a stins încet sub povara necruțătoare a tuberculozei. De parcă nu ar fi fost de ajuns, ea a suferit și de sinuzită cronică.
Ziua în care au depus-o pentru odihna veșnică în curtea Bisericii Mavrogheni a fost cu siguranță foarte îndurerată, iar sicriul, o operă de artă, mărturisește despre suferința lor. Detaliile fin lucrate oferă o poveste tăcută prin cei patru îngeri care păzesc simbolic colțurile sicriului. Cu aripile ușor deschise, prezența lor oferea protecție trupului chinuit de boală. De-a lungul laturilor sicriului, motive florale se împletesc cu simbolul cel mai întâlnit al morții, craniul, un memento al fragilității vieții, notează Muzeul Municipiului București (MMB), pe pagina de Facebook a instituției.
Dar acest sicriu ascundea o mărturie a dragostei nesfârșite. De teama bolii, protejându-i pe cei rămași de umbrele nevăzute ale tuberculozei, trupul ei a fost închis și sigilat cu un al doilea capac din zinc, mult mai personal. În zona unde odihnea capul, o mică fereastră fusese decupată, ca un ultim, sfâșietor rămas-bun pentru cei care o iubiseră atât de mult. Între aceste două capace, familia îndurerată presărase flori, cel mai probabil flori de portocal, ofrande tandre, pentru a o înconjura o ultimă dată de frumusețe.
Când capacul interior a fost ridicat, rămășițele tinerei fete au fost găsite învăluite cu grijă într-un giulgiu negru. Țesătura îi îmbrăca osemintele fragile de parcă ar fi încercat să o protejeze de frigul mormântului. La picioarele ei, se afla așezată o perucă din păr natural. În viață, o purtase cu eleganță, prinsă cu un pieptene și agrafe, după obiceiul vremii, creând coafuri care reflectau grația și farmecul tinereții ei.
Mâinile purtau încă urmele unei vieți care odinioară pulsa cu căldură și vitalitate. Pe un deget strălucea timid un inel de aur, împodobit cu o cruce încrustată cu mici diamante, iar pe altul, un inel simplu din bronz. Aceste semne ale existenței sale, purtate cu ea în necunoscut, încă mai spun povești despre iubire, credință și dorințe. Au fost cele din urmă mărturii ale unei vieți trăite și pierdute, mărturii cu care părinții ei au ales să o însoțească în ultima călătorie.