Securitatea pe meleagurile natale ale lui Nicolae Ceaușescu

Scornicești ar fi fost o comună ca oricare alta din județul Olt, dacă nu ar fi avut dubioasa „onoare” de a fi locul de naștere al „geniului Carpaților”. De fapt, până pe la jumătatea anilor ’70 chiar a fost o comună oarecare. Ulterior, pe fondul accentuării cultului personalității dictatorului, comuna a cunoscut un demers susținut de dezvoltare și sistematizare.

La ordinele lui Ceaușescu, teritoriul și populația au fost mărite prin adăugarea unor noi sate în componența comunei. Au fost introduse facilități ce nu existau în majoritatea localităților rurale din România (încălzire centrală, gaze, canalizare). Au fost înființate o serie de capacități industriale (o fabrică de piese auto, una de confecții, altele de procesare a produselor agricole etc), scrie Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), pe pagina de Facebook a instituției.

În anii ’80, după ce Ceaușescu lansează „noua revoluție agrară” (în teorie un program de modernizare a agriculturii), au fost realizate investiții masive în unitățile de producție agrară de pe raza comunei. În fiecare an era lansată la nivel național o „chemare la întrecere socialistă în agricultură” și, bineînțeles, aceasta era lansată de C.A.P. Scornicești. Evident, nivelurile de producție preconizate, deși în rapoartele oficiale erau depășite, în realitate nu erau atinse niciodată (în unele cazuri nici în statele dezvoltate din Occident nu se obțineau astfel de recolte).

Mare parte a caselor țărănești din vatra satului au fost rase cu buldozerul și înlocuite cu blocuri de apartamente. De asemenea, au fost construite un spital, un teatru și un stadion de fotbal modern (echipa locală, F.C. Olt, a fost ajutată de politrucii cu funcții în domeniu să ajungă în Divizia A). În ciuda acestor eforturi financiare și logistice depuse pentru dezvoltarea localității – trebuie spus că cele mai multe arătau bine pe hârtie, dar rezultatele erau departe de planuri – Scornicești a fost declarat oraș abia în mai 1989.

Oare statutul de vatră a „celui mai iubit fiu al poporului” a însemnat și o conjunctură specială în ceea ce privește situația operativă pe linie de securitate? Nu, nu chiar. Scornicești nici nu s-a bucurat de o mai mare toleranță din partea „organelor”, nici nu a suportat măsuri mai drastice, comparativ cu alte comunități.

Pentru simplificare, sunt discutate doar datele privind ultimul deceniu al perioadei comuniste (1980-1989). În același scop, CNSAS a luat în calcul doar persoanele rezidente în comună și care au fost urmărite local, ori care au fost recrutate pentru supravegherea informativă a unor persoane sau a unor obiective economice de pe raza comunei.

*Ca de fiecare dată, trebuie accentuat faptul că cifrele provenite din bazele de date ale fostei Securități sunt incomplete și orientative, dar, chiar și așa, pot furniza o privire de ansamblu asupra fenomenului.

Colaboratori

86 de persoane au făcut parte din rețeaua de securitate în perioada cuprinsă între 1980-1989 (81 fiind bărbați). Dintre aceștia, 2 fuseseră recrutați înainte de 1980. 12 au fost abandonați înainte de 22 decembrie 1989 (6 din lipsă de posibilități informative, 2 din motive de sănătate, 1 și-a schimbat domiciliul, iar pentru 2 nu sunt precizate motivele).

În funcție de categorie, 47 erau informatori, 29 erau persoane de sprijin, 4 erau gazde case de întâlniri (locații conspirate – apartamente, birouri, etc – unde ofițerii de securitate se întâlneau cu persoanele din rețea), 2 erau colaboratori, iar pentru 4 nu este menționată categoria.

16 din ei au urmat doar școala elementară, 20 au avut și o școală profesională; 33 au terminat studii medii, iar 15 erau absolvenți de studii superioare (în două cazuri nu sunt precizate studiile).

În funcție de ocupație, cei mai mulți – 26 – lucrau în domeniul tehnico-industrial (5 mecanici, 4 muncitori, 2 strungari, 2 frezori, etc.); 7 erau ingineri sau subingineri de diferite specializări; 9 erau catalogați „agricultori”; 8 lucrau în învățământ (3 profesori, 2 învățători, 3 pedagogi); 5 erau funcționari. Restul era împărțit între numeroase alte profesii: 3 preoți, 2 contabili, 2 asistenți medicali, 1 șofer, 1 vânzător etc.

Proporțional, cei mai mulți dintre aceștia (23) au fost recrutați pe linie de contrainformații economice în industrie și agricultură. Trebuie spus însă că persoanele din rețea nu erau folosite strict în domeniul în care fuseseră recrutate. Astfel, un informator recrutat pentru supravegherea unui aspect tehnologic din cadrul unei fabrici, era dirijat și pentru monitorizarea colegilor semnalați cu „manifestări ostile”; 16 „lucrau” în cadrul problemei P.F.A.P.P. (Persoane Fără Antecedente Politice și Penale); alți 16 acopereau problema legionară; 5 fuseseră recrutați în problema învățământ etc. Pare ciudat că, deși dictatorul făcea vizite frecvente în Scornicești, doar 3 informatori au fost recrutați pe linie de securitate și gardă și doar 1 în problema „Persoane care pun în pericol securitatea statului prin intenții de acte terorist-diversioniste”.

Urmăriți

Conform bazelor de date întocmite de securiști, în perioada 1980-1989, se aflau sub urmărire 158 de persoane din comuna Scornicești. [Numărul este în mod cert mai mare, ținând cont că, la jumătatea anilor ’80, Scornicești avea o populație ce trecea puțin de 12.000 de locuitori, însă pomenitele evidențe sunt incomplete și au numeroase inadvertențe].

151 dintre ei erau bărbați și 7 erau femei (era și aceasta o formă de misoginism comunist – femeile nu erau percepute la fel de periculoase ca bărbații). Cel puțin 88 de persoane fuseseră urmărite și înainte de anii ’80, iar pentru cel puțin 73 urmărirea a fost încheiată înainte de 22 decembrie 1989; trebuie precizat totuși că în 39 de cazuri urmărirea a luat sfârșit pur și simplu prin decesul persoanei urmărite.

106 dintre urmăriți aveau doar studii elementare, 10 terminaseră școala profesională, 30 urmaseră un liceu și 12 aveau studii superioare.

Majoritatea celor urmăriți (93) erau pensionari, persoane în vârstă, care făcuseră parte din partide istorice (P.N.L. și P.N.Ţ.) sau fuseseră membri ai mișcării legionare și care au fost urmăriți de securitate până la moarte (sau până la prăbușirea comunismului, după caz). Alți 19 erau muncitori industriali, 10 erau ingineri și subingineri, 16 erau „agricultori”. Mai puțini erau preoți (2), funcționari (4), contabili (2), asistent medical (1), etc.

De departe cel mai important motiv pentru care fuseseră luați în supraveghere era „comentarea nefavorabilă a politicii interne și externe a României” – 96 de cazuri. 7 audiau și colportau știrile posturilor de radio occidentale (îndeosebi „Europa Liberă” și „Vocea Americii”), 6 desfășurau activitate dușmănoasă sub acoperire religioasă, 4 proferau injurii, denigrări și calomnii privind orânduirea socialistă, 5 fuseseră semnalați că întrețineau legături neoficiale cu cetățeni străini (căci, da, românii nu aveau voie să intre în vorbă cu un străin când aveau chef - totul se făcea doar pe cale oficială), 4 aveau intenții de trecere frauduloasă a frontierei și 2 ar fi avut „manifestări dușmănoase grave, care pot conduce la atentat”. Alte „abateri” erau: instigare publică (2), rude în străinătate (2), neglijențe în serviciu de natură a produce perturbări ale activității economice (2), etc.

Poate că statutul special al Scorniceștiului i-a ajutat pe localnici să beneficieze de mici avantaje, față de restul românilor – mai puține gropi în asfalt, mai puține pene de curent, mai puține întreruperi ale gazelor, căldurii și apei calde, eventual mai puține rafturi goale în magazine. Cu toate acestea, oamenii de acolo erau la fel de nemulțumiți de viața sub regimul comunist. Ca urmare, poliția politică a fost nevoită să acționeze și aici, ca peste tot în România.