„Școlile” românești înființate în Italia și în Franța, la propunerea lui Nicolae Iorga

„Printr-o lege votată în 1921, după propunerea mea, s-au înființat pentru strângerea relațiilor cu latinitatea apuseană două „școli” românești, pentru cercetări în arhive și biblioteci, precum și pentru contactul cu cultura și viața socială a Occidentului cu aceeași rasă cu noi, în Franța și în Italia.” Nicolae Iorga

În perioada interbelică, legăturile culturale dintre Franța și România au fost luat amploare, iar savantul Nicolae Iorga, cunoscător al intelectualilor francezi, alături de care se formase, a avut un rol foarte important al acestui proces, scrie Muzeul Memorial „Nicolae Iorgaˮ, pe pagina de Facebook a instituției.

Nicolae Iorga și Vasile Pârvan au considerat necesar să construiască la Roma și la Paris două instituții academice, denumite „școli”, care aveau ca principală atribuție de a-i adăposti pe tinerii români merituoși care absolviseră studiile de licență în România şi care căutau institute de cercetare în care să se specializeze în domenii doctorale umaniste. Tezele pregătite în urma acestor stagii bursiere urmau să fie susținute în România. În acest mod, în mediul celor două școli, au fost pregătite majoritatea studiilor istorice cu importanță în perioada interbelică.

În luna iunie 1919, la București, a sosit o misiune universitară franceză, ce a semnat, la 15 iunie 1919, Convenția Poincaré-Angelescu pentru sprijinirea învățământului românesc. După dezbaterea ideilor în cercurile intelectuale apropiate de cei doi istorici fondatori, proiectul capătă o nuanță legislativă, iar cele două școli au fost întemeiate din punct de vedere legal printr-o lege specială votată de Parlamentul României în luna august 1920, legea fiind ulterior promulgată prin Decretul Regal nr. 4285 din 22 octombrie 1920.

Proiectul de iniţiativă legislativă pentru cele două şcoli a fost elaborat de însuşi Nicolae Iorga, iar cele două instituţii academice urmau să aibă secţie de studii arheologice, secție de studii istorico-filologice şi secţie de arte frumoase. Principala atribuţie a acestor școli, conform proiectului legislativ inițial, era de a contribui „la strângerea legăturilor cu lumea apuseană pe tărâm ştiinţific, iar pe de altă parte să extindă contactele cu viaţa socială şi cultura Occidentului”. Proiectul final al acestor şcoli prevedea, cu privire la organizarea internă a şcolilor, că acestea vor avea alte secţii în domenii complementare:

• I. Secţie pentru studiile de istorie şi filologie a popoarelor romanice;

• II. Secţie pentru continuarea studiilor universitare de specialitate la acele discipline care nu se predau în România;

• III. Secţie pentru cultivarea artelor.

Stagiile de specializare aveau durata de un an, existând posibilitatea ca acestea să fie prelungite la durata de doi ani, iar studenţii beneficiari nu puteau fi decât cei recomandaţi de instituţiile naţionale de învăţământ superior.

La începutul anului 1921, Nicolae Iorga se va ocupa personal, alături de politicianul francez Léon Bérard (1876-1960), ministrul francez al învățământului din acea perioadă, de demersurile de înființare, iar la 18 ianuarie 1921 lua ființă din punct de vedere legislativ francez Școala Română din Paris, în orășelul pitoresc Fontenay-aux-Roses, o suburbie a Parisului. Pentru această instituție Nicolae Iorga achiziționează „pe seama statului român” un teren și o clădire în Fontenay-aux-Roses. După înfiinţarea legislativă, intrarea efectivă în activitate a instituției românești va avea loc în perioada următoare, procesul fiind unul anevoios și de durată.

Astfel, la data de 1 iulie 1922, după o pregătire anterioară de doi ani, se inaugurează, cu mare fast, École roumaine en France.

Festivitățile din data de 1 iulie 1922, desfășurate sub îndrumarea directă a lui N. Iorga au beneficiat de prezența unui număr important de personalități ale mediului academic francez, între care îi amintim: profesorul Paul Appell (1855-1930) – rector al Universității din Paris, Ferdinand Brunot (1860-1938) – decan al Facultăţii de Litere, Charles Diehl (1859-1944) – istoric de artă, Em. de Martonne (1873-1955) – renumitul geograf specializat în problemele geografice românești, G. Glotz (1862-1935), Clovis Brunel (1884-1971), Ch. Bemont (1848-1939) și actrița cu origini românești Maria Ventura (1888-1954). Din partea statului român au fost prezenți la eveniment, în calitate de reprezentanți oficiali, ambasadorul Victor Antonescu (1871-1947), ministrul României la Paris în această perioadă32 și unul dintre consilierii Legației Române din Franța.

Publicația Le Temps din 3 iulie 1922 realizează o descriere fidelă a desfășurării evenimentului. Astfel, aflăm că rectorul Universității din Paris, profesorul P. Appell, a susținut un discurs în calitate de reprezentant al Ministerului Educaţiei Naţionale. În cadrul cuvântării sale, rectorul Sorbonei a făcut un adevărat elogiu acțiunii întreprinse de istoricul român și a promis concursul direct al universității pe care o conduce pentru crearea noului Institut de Studii Franco-Române, ce va funcționa în cadrul Școlii Române din Franța, iar la aceste afirmații asistența a răspuns cu un puternic ropot de aplauze.

A doua zi, 2 iulie 1922, a avut loc lansarea oficială a activităţii Şcolii, iar în acest sens s-a organizat o serbare pentru locuitorii localităţii Fontenay-aux-Roses. Aceștia, pentru a-și manifesta simpatia față de România, au cerut să fie intonat imnul național al României în cadrul festivității, fapt menţionat şi în memoriile lui Nicolae Iorga.

Funcționarea școlii a facilitat accesul doctoranzilor români în domeniile umaniste la resurse livrești indispensabile pentru studiu și creație, iar majoritatea istoricilor români cu studii importante în perioada interbelică au beneficiat de burse la Școala Română. Autoritățile comuniste au distrus acest loc dedicat învățământului românesc, întâi prin închiderea porților și, ulterior, prin vinderea stabilimentului. După vânzare, în anii următori, clădirile stabilimentului au fost dărâmate pentru construirea unor facilități moderne și, astfel, s-a așternut uitarea peste ceea ce a fost Școala Română din Franța. În anul 1997, în Parlamentul României a existat propunerea ca acest proiect interbelic să fie revitalizat, însă propunerea s-a lovit de avizul negativ al comisiilor specializate, și niciodată nu a mai fost discutată această posibilitate.

Universitatea de vară din Vălenii de Munte

Instituția care pune în valoare cel mai mult activitatea culturală desfășurată de Nicolae Iorga în Vălenii de Munte este Universitatea de vară. La 11 iunie 1908, zi care amintea aniversarea a şase decenii de la izbucnirea memorabilei revoluţii burghezo-democratice muntene din 1848 —1849, publicaţia lui Nicolae Iorga „Neamul românesc” anunţa că „mai mulţi profesori au luat hotărârea de a ţine cursuri de vacanţă la Vălenii de Munte. Ele vor începe la 1 iulie şi vor ţinea până în septembrie”.

Primul scop pe care-l urmărea Nicolae Iorga prin organizarea acestor cursuri era de a realiza un centru unic de întâlnire a intelectualilor din provinciile locuite de români, pentru a se cunoaşte şi a colabora pe terenul culturii naţionale. El milita pentru realizarea unităţii poporului român nu pe calea armelor, ci prin adâncirea şi răspândirea aceleiaşi culturi. Vălenii de Munte era un loc potrivit pentru acest scop. Aşezat pe cursul superior al Văii Teleajenului, la poalele munţilor Buzăului, Vălenii de Munte era o veche localitate pe unul dintre cele mai umblate drumuri dinspre Dunăre spre Carpaţi cu Transilvania.

Deschiderea cursurilor a fost într-o zi de miercuri, 2 iulie, în fața unui public format din localnici și profesori din diferite „ținuturi ale românimiiˮ iar temele abordate fiind în general de istorie, nelipsind caracterul popular și patriotic, cu accent pe ideea de solidaritate națională.