Rusia țaristă și industria cu destinație specială

Regimul comunist a vărsat râuri de cerneală pentru a se demonstra că înainte de 1917 a fost o lume primitivă, dominată de conducători ce terorizau masele sărace de la orașe și sate. Nu exista o industrie performantă și totul a fost făcut prin inițiativa bolșevicilor, cei veniți să construiască o lume nouă cum nu s-a mai văzut pe planetă. Repetarea la infinit a teoriei a dat rezultate și oamenii, lipsiți de repere, au început să creadă că n-a mai fost ceva viabil înainte de zisa revoluție socialistă din octombrie.

Orice repetiție este suspectă atunci când vine vorba de scrierea istoriei unui popor și trebuie analizate cu atenție detaliile poveștilor lansate de cercetători ce nu aveau dreptul decât să fie pe linia partidului unic. Nici cazul Rusiei comuniste nu face excepție de la regulă. Fabricile țariste erau de dimensiuni impresionante și includeau un număr important de angajați, dar propaganda comunistă a putut oricând să demonstreze că erau prea puțini. Se știe că mereu se poate mai mult și această dominare a psihologiei propagandistice a dat rezultate. Imperiul țarist era un stat condamnat la înapoiere economică și calea unică de salvare a fost cea stabilită de către comuniști.

Industria putea să asambleze tot ceea ce dorea regimul țarist și noi fabrici erau deschise și cu ajutorul capitalului străin. Existau capacități pentru asamblarea de torpile, arme ce trebuie să fie realizate cu o deosebită precizie pentru a nu fi doar un balast periculos la bordul navelor militare. O torpilă de calibrul 456 mm putea să ajungă la o masă de 665 kg pentru a atinge o țintă la 3.000 m. Era destul de puțin și îmbunătățirile sunt posibile în fiecare zi pentru că mințile cele mai luminate din tehnică sunt obligate să muncească pentru armată. A apărut torpila Model 1912 ce avea o masă de 810 kg și putea să străbată o distanță dublă. Este interesant de precizat că România nici astăzi n-a ajuns să producă torpile.

Arma subacvatică propulsată este interesantă din punct de vedere militar, dar este scumpă și mulți submariniști au preferat să scufunde țintele cu ajutorul tunurilor de la bord. Trebuia să existe un dispozitiv ieftin și care să provoace o teroare în mințile marinarilor ce s-ar fi încumetat să intre în apele teritoriale ale Rusiei. Mina marină a fost mecanismul adorat de amirali după experiența neplăcută de la Sevastopol și a evoluat permanent prin creșterea masei și prin îmbunătățirea calității explozibilului. Modelul 1906 a fost bine proiectat și a fost un dispozitiv eficient de nimicire a vaselor inamice. Avea o masă de 575 kg și erau necesare 115 kg de trotil pentru încărcătura de luptă. Cum au început să fie luate măsuri pentru sporirea rezistenței corpului navelor, s-a ripostat cu Modelul 1916 ce avea 750 kg. Industria metalurgică oferea din plin metal și nici de explozibil nu se ducea lipsă.

Minele puse de flota rusă au generat pierderi flotei germane în prima conflagrație mondială și au fost eficiente în misiunile lor tăcute. Au fost în continuare folosite de către sovietici și mai existau în depozite în iunie 1941.

Totuși, tunul a rămas principala armă de nimicire a țintelor inamice deoarece era capabil să lovească la distanțe superioare. Numai artileria grea dă senzația pe mare și arsenalele au primit ordin să înceapă cursa pentru egalarea și depășirea concurenților în lupta pentru stăpânirea drumurilor comerciale. Modelul 1907 de calibrul 305 mm a fost cea mai puternică gură de foc pentru navele intrate în serviciu în spațiul rusesc și era de o calitate deosebită a proiectării. A rămas în serviciul comuniștilor care n-au reușit să realizeze ceva egal sau superior în domeniu. A existat piesa de calibrul 406 mm, dar a fost un experiment și a fost departe de intrarea în funcțiune la bordul unui vapor.

Orice tun trebuie să dispună de o muniție performantă și un proiectil avea o masă de 470,9 kg, ceea ce genera un consum de cel puțin 132 kg de explozibil la fiecare tragere. Este interesant de precizat că astfel de pulberi energice nu se obțineau ușor și puține state aveau capacități de producție. Guri de foc cu un calibru identic au intrat în serviciu încă din anul 1883, dar proiectilele aveau o masă de numai 331,7 kg. Era absolut suficient pentru a străpunge cuirasele vapoarelor militare din epocă. O astfel de armă avea o masă de 51,3 tone și oțelul trebuia să fie de calitate superioară și perfect realizat pentru a rezista presiunilor generate de pulberile energice. Numai alte șapte state la nivel mondial aveau instalații industriale capabile să producă muniție navală de calibru greu.

Armament a fost produs pentru armată în cantități greu de imaginat după înfrângerea în fața Japoniei și erau guri de foc ce egalau sau depășeau performanțele modelelor asemănătoare din dotarea forțelor armate ale altor mari puteri. Numai începutul dezastruos de la Tannenberg a generat o lipsă de încredere în calitățile produselor speciale livrate de fabricile țariste. Tunuri și obuziere de calibrele 122 și 152,4 mm au fost din belșug, dar efectivele mobilizate au fost peste așteptările planificatorilor și a fost normal să apară lipsuri, acestea fiind compensate prin masive comenzi date în străinătate.

Militarii români au fost puternic impresionați de forța de nimicire a artileriei ruse în anul 1917, dar modul în care a fost folosită a lăsat mult de dorit, pătrunderea bolșevismului ducând la fraternizări cu inamicul ce abia mai putea să țină liniile din cauza subțirimii efectivelor. Fronturile abia mai erau ținute în Mesopotamia și în Palestina, otomanii cu greu făcând față în Caucaz și numai în urma primirii de armament și materiale din Germania.

De ce n-au fost suficiente arme pentru trupele terestre în anii primei conflagrații mondiale?

A fost de vină industria? Nici vorbă! Şantierele navale consumau resursele pentru construirea de cuirasate și crucișătoare de bătălie ce urmau să primească guri de foc de calibrul 356 mm. Erau patru unități din clasa Borodino și urmau să ajungă la un deplasament de 37.000 t. Erau absolut inutile în luptele din Marea Baltică și în Marea Neagră, forțele germane fiind dispuse împotriva celor britanice din Marea Nordului. Nu ajutau nici infanteria în perspectiva unor ofensive de amploare. De ce erau construite? Conducerea Rusiei avea obsesia să se mențină în rândul marilor puteri navale ale lumii și să controleze o cât mai mare parte din comerțul mondial.

Cucerirea unor suprafețe de teren în Europa era ceva dorit, dar era prea puțin pentru pretențiile celor ce dețineau puterea în Rusia țaristă și armatele terestre se întrețineau cu multă greutate pe măsură ce ofensivele se duceau împotriva unor ținuturi cu populație densă. Experiențele din Germania confirmau teoria. Popoarele supuse centrului de decizie imperial erau simplă carne de tun pentru o expansiune până la ultimul pământ locuit. Ideile au fost reluate într-o altă formă de către bolșevici și popoarele din spațiul controlat de Moscova au fost supuse unui nou experiment de industrializare în scop militar.

Economia Rusiei țariste a evoluat rapid pentru a face față competiției militare și nu s-a ținut cont de toate domeniile industriale pentru o dezvoltarea pieței interne. Mașinile necesare armatei și flotei au avut prioritate și astfel orice dezvoltare armonioasă a fabricilor nu s-a putut realiza. Sistemul militarizat a continuat într-o formă amplificată până-n prezent.

_{Foto sus: Vas rusesc din clasa Borodino (foto: Wikimedia Commons)}