Românii din Canada. O istorie care a început acum 130 de ani

La 120-130 de ani de la formarea coloniilor românești din Saskatchewan și Alberta și din alte regiuni ale Canadei, încă putem să identificăm locurile exacte de unde s-a plecat, numele celor care au plecat și încă putem să stabilim cine din țară se înrudește cu cine din comunitatea de peste Ocean. 

Din acest punct de vedere nu este o diferență radicală față de raportul cu ceea ce îndeobște numim azi diaspora: români aflați în străinătate la muncă și/sau studii, unii mai itineranți, alții înrădăcinați deja acolo, dar cu familii în România; ori locuitori din Republica Moldova și din acele regiuni ale Ucrainei care, până la Tratatul de pace de la Paris din 1947, au aparținut de drept României, care și-au redobândit cetățenia română sau au dreptul să o redobândească în virtutea faptului că ei sau înaintașii lor au fost deposedați de această cetățenie fără să fie întrebați. Am putea să numim această diasporă cu cetățenie română sau cu vocația redobândirii cetățeniei și diaspora votantă.

Pe de altă parte, în categoria mai largă a românilor de pretutindeni avem comunități istorice care de secole s-au roit din trunchiul principal al românității, care au ajuns să vorbească propriile graiuri sau dialecte românești ori etnolecte ale altor limbi cu un specific propriu. Și care își păstrează identitatea etnoculturală distinctă: românii din Valea Timocului, volohii din Carpații Păduroși, aromânii, meglenoromânii și istroromânii din Peninsula Balcanică, morlacii din Dalmația, valahii gorali din Carpații Poloniei, valahii moravi din Republica Cehă, poate și pisticoșii lui Teodor Burada din Bitinia sau tribul beduin Gebalieh de la Muntele Sinai... 

Ei bine, după un secol și două-trei decenii de istorie pe pământ canadian, românii din Saskatchewan, Alberta, și împrejurimi seamănă din ce în ce mai mult cu aceste comunități istorice.

Iar cazul lor ne ajută să înțelegem procese sociologice, juridice, antropologice, culturale și lingvistice petrecute în Evul Mediu, când s-au format populațiile enumerate mai sus, în multe cazuri și ca efect al acordării de către monarhiile medievale a privilegiilor specifice asociate cu așa-numitul jus Valachicum, Legea Pământului sau Legea Țării, setul de cutume juridice specifice românilor și care putea fi întâlnit nu doar în Țările Române, ci și în diferitele Vlahii mai mult sau mai puțin efemere din Balcani și din Europa Centrală, precum și printre păstorii vlahi răsfirați de la Nipru și din Crimeea la Marea Adriatică.

Desțelenirea Vestului Sălbatic

În anul 1885, orașul Regina găzduia unul dintre cele mai controversate procese din istoria Canadei: procesul lui Louis Riel, probabil cel mai cunoscut lider al populației metise francofone, azi, alături de amerindieni și de inuiți (eschimoși), una dintre cele pe care canadienii le numesc „primele națiuni”, purtătoare ale unui anumit statut de protecție și ale unor drepturi cu caracter reparatoriu. 

Louis Riel, politician și profet autoproclamat, condusese nu una, ci două insurecții ale metișilor și nativilor împotriva guvernului canadian, la capătul celei dintâi ajungând și în postura de părinte fondator al provinciei Manitoba. De asemenea, el fusese de mai multe ori ales deputat, dar nu-și îndeplinise acest oficiu deoarece guvernul canadian refuzase sistematic să-i acorde amnistia. 

Azi considerat un fel de erou național, Louis Riel a fost condamnat la moarte pentru rebeliune şi spânzurat, în noiembrie 1885, în incinta cazărmii celebrei poliții călare canadiene din orașul ce avea să devină capitala viitoarei provincii Saskatchewan. 

Vin coloniştii

Era perioada de sfârşit de apogeu a ceea ce numim azi Vestul Sălbatic. În timp ce nativii Lakota Sioux conduși de celebra lor căpetenie Sitting Bull, învingători în celebra bătălie de la Little Big Horn din 1876, dar învinși în campania de represalii din 1877, se predaseră Statelor Unite ale Americii în 1881, după patru ani petrecuți ca refugiați în Saskatchewan, tot mai mulți noi coloniști soseau în regiunile acestea încă virgine ale Canadei. 

Mulți dintre acești coloniști proveneau din rândurile populației anglofone din provincia Ontario, dar alții, nu puțini, erau imigranți care veneau tocmai de peste Ocean. În special locuitori din Germania, Austro-Ungaria, Italia, Grecia etc. se urcau pe vapoarele tot mai mari care traversau marea către cele două Americi. Iar sosirea lor schimba substanțial peisajul Lumii Noi.

Graniţe încă fluide

Ca și în cazul Statelor Unite ale Americii, în Canada exista o discrepanță între partea estică, ale cărei colonizare și europenizare începuseră încă din secolul al XVII-lea (Canada se consideră, de altfel, cea mai europeană țară din afara Europei), și vestul care, pe la 1885, era încă ținutul vânătorii, al comerțului cu blănuri și al contrabandei cu whisky. Din punct de vedere administrativ, Teritoriile de Nord-Vest, care există și azi, dar mult restrânse, includeau întregul teritoriu canadian până la Oceanul Pacific și hotarele Alaskăi, provinciile pe care le vedem azi pe hartă nefiind încă înființate.

Nici granițele internaționale nu erau neapărat foarte sigur trasate. Prin Tratatul Oregonului din 15 iunie 1846, Canada și Statele Unite conveniseră că granița dintre cele două state va urma paralela 49 grade latitudine nordică, cu excepția Insulei Vancouver, ceea ce a însemnat că ambele state au cedat și au primit teritorii. 

Dar lucrurile nu erau neapărat bătute în cuie în Vest, acolo unde Canada preluase Teritoriile de Nord-Vest de la Compania Golfului Hudson (Hudson’s Bay Company) de-abia în 1870. În Alberta, în special, exista un risc real ca o mai semnificativă colonizare dinspre Statele Unite să determine Washingtonul să revendice acest teritoriu. 

Era un tipar pe care americanii îl mai folosiseră în prima jumătate a secolului al XIX-lea împotriva Mexicului, pentru a-i smulge mai întâi Texasul, apoi și restul vastei regiuni de la nord de Rio Grande, între Golful Mexic și Oceanul Pacific. În 1885, când canadienii îl spânzurau pe Louis Riel la Regina, încă erau în viață martori oculari ai „revoluției texane” și ai războiului americano-mexican, petrecute cu doar patru-cinci decenii mai devreme.

„Imigranții lui Sifton”

Prin urmare, odată pacificată regiunea, guvernul canadian era mai mult decât motivat să aducă aici migranți europeni, cu ajutorul cărora, pe de o parte, să transforme economia și să civilizeze un peisaj eminamente sălbatic, şi, pe de altă parte, să și poată argumenta că tot ce se află la nord de paralela 49 este definitiv adjudecat Canadei. 

Dacă mai la sud, în Statele Unite, era Vestului Sălbatic se apropia de final, odată cu transformarea frontierei americane dintr-o realitate dură în spectacolul de circ al lui Buffalo Bill (chit că pe alocuri unele aspecte ale sale aveau să se manifeste până în timpul Primului Război Mondial și imediat după), în Marile Preerii ale Canadei începea epoca pionierilor, a celor care aveau să construiască civilizația pe care o putem cunoaște acum.

În mod particular, colonizarea din Saskatchewan și Alberta se leagă de figura ministrului canadian de Interne Clifford Sifton, care, între 1896 și 1905, a stimulat sosirea și împroprietărirea a numeroși est-europeni. Prin 1922, el avea de altfel să declare că „un țăran obișnuit cu munca grea, într-un cojoc de oaie, născut din pământ, ai cărui strămoși au fost fermieri pentru zece generații, cu o nevastă voinică și o jumătate de duzină de copii, înseamnă calitate”.

„Imigranții români au început să sosească prin 1895 și, ca pentru mulți dintre imigranții lui Sifton, Preriile au fost primul și ultimul lor cămin permanent. Peste 8.000 de români nu doar că au avut succes ca agricultori, dar de asemenea posedau competențe comerciale și meșteșugărești, ceea ce a însemnat că ei au fost considerați imigranți valoroși în Preerii”.

Coloniile românești

Dacă italienii au turnat cu mult succes filme western (însuși Clint Eastwood și-a început cariera de succes și de multe decenii cu westernurile spaghetti, în care peisajul arid al Calabriei devenea, pe muzica genialului Ennio Moricone, o reconstituire convingătoare a Sud-Vestului american), românii, în plin comunism, au încercat și ei reţeta. În 1978 avea premiera „Profetul, aurul și ardelenii”, urmat de „Artista, dolarii și ardelenii”, în 1980, și de „Pruncul, petrolul și ardelenii”, în 1981.

Spre deosebire de și mai numeroasele producții cinematografice din seria Mărgelatu, care erau tot un fel de western, dar plasate în perioada revoluției de la 1848, într-o Valahie mitică, în care, de exemplu, dunele Olteniei deveneau un adevărat Llano Estacado, un deșert nemilos suficient de întins ca aceia care le traversează să fie în real pericol să moară de sete, seria ardelenilor se dorea a fi western sadea. Cu excepția momentelor în care ardelenii vorbeau între ei în limba română sau cu alte câteva personaje originare de prin spațiul românesc, precum ungurul ardelean pașoptist sau grecul preot ortodox din Brăila, filmele erau vorbite în engleză, iar acțiunea se petrecea pe pământ american.

Nu știu câți dintre cei care au văzut cele trei filme erau însă conștienți că ele evocau un fenomen istoric real: exodul românesc către Americi la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ca parte a unui exod mai amplu, european. Fenomen care a antrenat cu precădere populația din provinciile care, la acel moment, făceau parte din dubla monarhie Austro-Ungaria: Bucovina, Transilvania, Maramureșul, Sătmarul, Crișana și Banatul. Au fost migranți care au pornit și din alte regiuni românești, inclusiv din Dobrogea, dar mai puțini. De aceea, westernurile cu români au fost despre niște ardeleni și nu despre niște olteni, munteni sau moldoveni.

Totuși, deși seria ardelenilor a surprins unele fenomene specifice Far West-ului american – mormonii, goana după aur, începuturile industriei petrolului –, ea nu s-a omorât în a explora cu adevărat istoria pionierilor români din Marile Preerii. În primul rând, acțiunea este plasată un pic cam devreme, cu circa un deceniu înainte ca românii să înceapă să sosească în număr mare. Apoi, evenimentele din filme au loc cam prea la sud față de zonele din Canada și Statele Unite unde imigrația românească dintre 1896 și 1914 a avut cel mai mare impact.

Frații Brad din Poplaca, trei bărbați necăsătoriți, se învârt printre vorbitori de limbă engleză cu sporadice întâlniri cu alți vorbitori de limbă română, în timp ce în Saskatchewan și Alberta românii au populat și chiar fondat localități întregi. Iar pentru asta au plecat și bărbați, și femei, ba chiar și familii cu primii copii abia născuți. 

(...)

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 289 al revistei „Historia” (revista:289), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 februarie - 14 martie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: COLECȚIA DENNIS MOROȘAN, GETTY IMAGES, ARHIVA ROMANIAN PIONEER MUSEUM OF BOIAN