Românca aruncată din Orient Express

În 1935, când romanul Crima din Orient Express era departe de  notorietatea pe care urma să o dobândească, întreaga lume a fost zguduită şi fascinată de ştirea unei crime comise noaptea, în Austria, într-un compartiment al garniturii care lega Parisul de Istanbul, a cărei victimă era o româncă...

În dimineața de 29 septembrie 1935, Johann Sass, frânarul unui tren austriac de marfă, a observat cu groază, în şanţul care mărginea rambleul căii ferate, cadavrul unei femei. A anunțat la Admont, cea mai apropiată staţie, de unde au fost alertate autorităţile. Poliţia şi-a început imediat cercetarea pe teren; corpul desculţ prezenta o rană profundă la ochiul drept şi urme de violenţă, care puteau fi puse pe seama unei lupte, un alt indiciu fiind nişte fire de păr smulse, găsite în pumnul celei omorâte.

De-a lungul căii ferate, pe o distanţă de câţiva kilometri, aveau să se mai descopere pantofii, o eşarfă brodată, o pălărie de damă, precum şi o poşetă cu acte de identitate pe numele româncei Maria Fărcăşanu; poşeta conţinea şi un bilet de călătorie pe ruta Bucureşti-Paris. Toate acestea au exclus ipoteza unei căderi accidentale sau a unui suicid, singura pistă rămasă în calcul fiind varianta crimei.

De altfel, autopsia avea să dovedească faptul că victima trăia în momentul în care fusese aruncată din tren, cauza morţii fiind leziunile interne, fracturile multiple şi hemoragia cerebrală provocate la impactul corpului cu solul. Ultimul tren de pasageri care trecuse pe aici, cu puţin timp după miezul nopţii, era Orient Express, pe ruta Istanbul-Bucureşti-Paris. S-a telegrafiat la toate staţiile de pe traseu pentru a se depista eventualele persoane suspecte.

De la Bucureşti s-a confirmat identitatea victimei. Scopul crimei părea să fie jaful, mai ales că soţul acesteia a declarat că românca avea asupra ei bani, un ceas de mână încrustat cu diamante, un şirag de perle, bijuterii de aur şi o luxoasă haină din blană de vulpe argintie. 

O promotoare a cusăturilor populare româneşti

Maria Fărcăşanu călătorea în scop de afaceri la Paris. Era fiica lui Nicolae Poţincu, negustor ardelean stabilit la Rucăr; fratele ei, locotenent în armata română, murise eroic în Războiul de Întregire Naţională. După clasele primare urmate în comuna locală şi cele secundare absolvite la Bucureşti, Maria (Mărioara) Poţincu s-a specializat la Leipzig în industria casnică. Întoarsă în ţară, a deschis în Capitală o şcoală particulară de artă populară românească, cu o secţie la Rucăr.

A dezvoltat acest aşezământ într-o Academie de artă aplicată românească, unde se promovau meşteşugurile tradiţionale, mai ales ţesăturile şi cusăturile noastre populare. În anul 1926, Ministerul Instrucţiunii Publice îi conferise medalia „Răsplata muncii pentru construcţii şcolare – clasa I”, drept recunoaștere pentru serviciile aduse învăţământului.

Asociată cu alte românce, deschisese la Athénée Palace primul magazin de artizanat din ţară şi organizase expoziţii personale la Paris, Viena, New York şi Cairo, unde a dus faima meşteşugului şi a frumuseţilor inspirate din vechile izvoade naţionale. Prin ceea ce numim astăzi o casă a modei, promova şi curentele mondene, realizând rochii pe care broda modele naţionale româneşti, mai ales muscelene, îmbinând arta naţională cu cea modernă; era și proprietara unui salon de coafură.

Maria era căsătorită cu ofiţerul în rezervă Nicolae Fărcăşanu, care avansase în ierarhia militară până la gradul de colonel, fiind, o perioadă, ataşatul militar al României în Franţa. La data morţii, Maria Fărcăşanu avea 50 de ani, era încă o femeie foarte frumoasă şi mamă a unei fete în vârstă de 13 ani, pe nume Monica. Prin muncă şi pricepere, ajunsese să facă parte din înalta societate românească şi se bucura de o mare apreciere şi popularitate, fiind o apropiată a Casei Regale. 

Principalul suspect: un infractor român

 Investigarea cazului a fost încredinţată unor reputaţi poliţişti austrieci: consilierul Spring şi referentul Brichta. Ipoteza unei sinucideri sau a unui accident a fost repede exclusă. De altfel, la trei zile de la data crimei, la biroul de bagaje al gării din Basel (Elveţia) au fost identificate, golite fiind de bunurile de preț, două dintre cele trei cufere ale Mariei Fărcăşanu, de unde supoziția că asasinul oprise unul în care înghesuise obiectele de valoare. S-a verificat și pista unei otrăviri prealabile a victimei, dar autopsia nu a confirmat această variantă. La verificarea compartimentului unde avusese loc crima, s-a descoperit că măsuţa rabatabilă de la geam era strâmbă, un alt indiciu al unei lupte care avusese loc aici. 

A fost audiat conductorul trenului, Johann Drechsler, care a declarat că victima călătorea singură în compartiment şi că, la controlul biletelor, a găsit-o întinsă pe canapea sub motivul că aşa se simţea mai bine şi că nu deranja pe nimeni. De altfel, pe tronsonul tirolez de drum, de regulă erau călători puțini, trenul aglomerându-se în apropierea capitalelor de pe traseu. Dar cea mai preţioasă informaţie era, că la Admont, în vagon mai călătorea doar un singur pasager, un tânăr de circa 25-30 de ani, care prezentase un bilet cu reducere pe baza unui carnet de student pentru o călătorie între Hegyeshalom, la granița ungară, și Buchs, la granița elvețiană.

Descris ca fiind brunet, cu ochi negri, îndesat şi cu o tunsoare modernă, acesta fusese văzut fumând pe culoar. Conductorul trenului l-a întrebat dacă nu îi este somn, tânărul răspunzându-i că în compartiment este prea cald. La Bischofshofen, Drechsler a fost înlocuit, noul însoţitor de tren declarând că în compartimentul victimei l-ar fi găsit singur pe tânărul căruia i-a confirmat semnalmentele și că singurul aspect care i-a atras atenţia au fost bagajele răvăşite, în care a observat haine de damă. Diferenţa majoră faţă de descrierea lui Drechsler era că cel văzut ulterior era în mod clar altfel îmbrăcat, acesta purtând un costum tirolez. 

Pornind de la datele pe care le aveau, anchetatorii au considerat că suspectul trebuie să fi fost cineva care mai săvârşise infracţiuni în trenuri şi gări. Analiza dosarelor cu cei condamnaţi, biletul cu reducere şi, mai ales, semnalmentele şi naţionalitatea victimei i-au făcut pe anchetatori să se oprească asupra unui român, pe nume Traian Teodorescu. Acesta, în vârstă de 29 de ani, fusese eliberat recent dintr-o închisoare austriacă. Avea un cazier impresionant, în care figurau, prin tot centrul Europei, furturi, escrocherii, false identităţi (inclusiv aceea de student), înşelăciuni şi falsificare de documente.

Printre altele, fusese condamnat şi pentru modificarea a zeci de bilete de tren cu preţ redus, ale căror itinerarii erau falsificate pentru distanţe mai lungi, după care escrocul le restituia caselor de bilete din gări pe motivul renunţării sau al întreruperii călătoriei, primind înapoi contravaloarea mărită a acestora. De altfel, conductorii trenului l-au identificat din setul de fotografii care le-a fost prezentat.

Plecând de la declarațiile poliției, presa din toată lumea l-a anunţat pe românul Teodorescu ca fiind criminalul. Acesta a fost dat în urmărire generală, dar suspectul parcă intrase în pământ. Iată, de pildă, ce scria ziarul austriac „Wiener Sound Mondagszeitung“ pe data de 7 octombrie 1935: 

„De o săptămână, afacerea asasinării doamnei Fărcăşanu ţine în cea mai mare încordare opinia publică din întreaga Austrie şi din România. Asasinarea soţiei colonelului în retragere Fărcăşanu, directoarea Școlii profesionale «Maria Fărcăşanu» din Bucureşti, în trenul rapid lângă Admont, se poate socoti ca una dintre crimele cele mai interesante din ultimii ani, nu numai din cauza personalităţii victimei, ci şi din cauza problemelor criminalistice pe care le ridică. Deşi există semnalmente exacte ale presupusului asasin şi fotografia sa a fost trimisă tuturor centrelor poliţieneşti din Europa, se pare că acest asasin ar fi dispărut de pe suprafaţa pământului”.

Dar cei doi zeloşi anchetatori continuau să adune probe, unele reale, altele forţate, pentru a le susţine teoria. De pildă, un fost coleg de celulă a susţinut că Teodorescu s-ar fi interesat de efectul cloroformului, dezvăluindu-i că, atunci când va fi liber, îşi va jefui victimele adormindu-le cu această substanţă. Imediat a fost găsită o martoră care a declarat că în noaptea crimei s-a întâlnit în tren cu criminalul care căra bagaje voluminoase şi mirosea a cloroform. L-a identificat din fotografia care i-a fost prezentată de către poliţişti şi a precizat că, într-un scurt dialog pe culoar, suspectul i-a răspuns pe româneşte. A apărut apoi o altă martoră, dintr-un alt vagon, care a declarat că Teodorescu a încercat să se strecoare și în compartimentul ei în scop de jaf. 

De altfel, conform spuselor celor audiaţi, semnalmentele suspectului corespundeau cu cele din evidenţele poliţiei: „Teodorescu Traian, zis şi Lupescu şi Munteanu, este de talie mijlocie, corpolent, ochi negri, păr negru pieptănat peste cap, tenul gălbui, ras, un dinte de aur la maxilarul superior”. A coincis și descrierea cum că presupusul criminal era îmbrăcat într-un pulover maro.

Un falsificator versat

Odată ce întreaga atenţie publică s-a focalizat asupra suspectului, presa europeană i-a publicat trecutul infracţional, unul cu adevărat terifiant. Printre altele, Traian Teodorescu nu se prezenta doar ca fiind student la Paris (pe baza unui carnet fals), ci și doctor (falsificase o diplomă de facultate şi se angajase chiar ca medic). În plus, după ce a păcălit o bancă pe baza unei telegrame fictive şi a unui paşaport fals, a ridicat de acolo – cu nonşalanţă – o sumă importantă de bani. Aria de acţiune a lui Teodorescu cuprindea toată Europa Centrală și de Vest. Un motiv în plus care îi atrăgea pe cititorii de aici, care căutau zilnic prin jurnale ca să afle ce noutăţi sunt în cazul crimei din Orient Express.

Pentru elucidarea tuturor aspectelor crimei, și-au coordonat acțiunile polițiile din Austria, Elveția și Ungaria, iar agenții şi detectivii particulari din aceste țări au primit descrierea bijuteriilor şi a blănii luxoase dispărute, cu indicaţia de a se interesa şi de a raporta de îndată ce le găsesc sau dacă află vreo informaţie despre acestea. Au fost contactate şi autorităţile române, pentru prinderea şi predarea lui Teodorescu.

De altfel, acesta era căutat şi la noi pentru mai multe încălcări ale legii, inclusiv pentru sustragerea de la efectuarea stagiului militar. Culmea era că – înainte cu o lună de crima din tren – individul fusese condus la graniţa românească pentru a fi extrădat, după ce îşi ispăşise pedeapsa în penitenciarul austriac. Însă a reuşit să fugă de sub escortă şi a dispărut pe teritoriul românesc.

Tatăl suspectului, un vameş pensionar din Galaţi, a declarat că nu îşi mai văzuse fiul din 1924, că doar a mai corespondat cu el şi i-a trimis bani pe diverse nume şi adrese din străinătate. Știa că are probleme cu legea, însă nu știa unde se  ascunde și nu credea că ar fi în stare să ucidă. Ca impresie generală, se considera că era doar o chestiune de timp până când criminalul va fi dibuit şi adus în faţa judecătorilor, iar dosarul „Maria Fărcăşanu” închis. Între timp, în fața unei uriașe asistențe, corpul victimei a fost înhumat în Cimitirul Bellu. Opinia publică cerea satisfacție, numai că filele cele mai multe şi mai contradictorii încă nu fuseseră scrise... 

Fragmentul face parte din articolul „Adevărata crimă din Orient Express. Uciderea Mariei Fărcăşanu”, publicat în numărul 259 al revistei „Historia”(revista:259), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 august - 14 septembrie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: ziarul „Dimineața”, Getty Images

Mai multe