Puștile din dotarea Armatei Roșii, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial
Tancurile germane au ajuns în 1941 la periferiile Moscovei și istoricii din întreaga lume, mai ales cei din Uniunea Sovietică, au căutat cauzele dezastrelor militare și s-a ajuns la concluzia că la 22 iunie 1941 Armata Roșie n-a fost pregătită de luptă și n-avea suficient armament pentru a putea să înfrunte Wehrmachtul. Tehnica sovietică era puțină și uzată moral și fizic. Erau tancuri depășite din seriile T-26 și BT cu care nu prea puteai să formezi divizii cu mare putere de izbire. Poveștile au fost repetate de specialiști reputați și fiecare a mai adăugat o contribuție plăcută centrului de putere de la Kremlin.
Cercetătorii au scris cu părtinire pentru a putea să obțină fonduri de stat și titluri științifice și tezele expuse de savanți renumiți au fost acceptate drept adevăr științific și cu caracter patriotic. Stalin a fost acuzat că n-a vrut să treacă industria pe picior de război și astfel soldații sovietici au fost obligați să lupte cu toate vechiturile împotriva unei armate moderne. Se vede un stil de anchetator în cărțile de istorie militară, ceva specific tocmai epocii lui Stalin. Autorul a ajuns victima propriului sistem de gândire.
Realitatea a fost exact contrară celor scrise de academicieni și profesori universitari. Stalin a avut o grijă deosebită de industria cu destinație militară și au fost asamblate, în anul 1938, 1.174.000 de puști ce erau calibrate la același cartuș de calibrul 7,62 mm. Poate să pară puțin, dar erau suficiente pentru formarea a 117 divizii noi de infanterie și toate armele să fi fost proaspăt ieșite din uzinele mecanice. Erau arme de infanterie modernizate în raport cu cele din Primul Război Mondial și care puteau să asigure o precizie a loviturilor până la 900 m dacă ochitorul era ajutat și de un sistem optic.
Adolf Hitler a concentrat la granița de vest a Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941, 107 divizii de infanterie ce erau formate din militari care dispuneau de puști cu încărcare manuală cu cartușe mai puțin puternice. Totuși, în 1938, dictatorul de la Berlin nu putea să viseze la o astfel de organizare militară precum cea stalinistă. Poate schița pe hârtie unele planuri după celebra lucrare Mein Kampf, dar resursele militare erau prea reduse pentru a iniția operațiuni ofensive de amploare. Teoretic, Germania era un stat izolat și pe care marile puteri l-ar fi putut epuiza rapid prin blocada economică.
Iosif Stalin nu trebuia să dea ordin să fie trecută industria la producția militară în regim de război deoarece aceasta era deja concepută pentru astfel de activități încă din 1927, an în care s-a trecut la industrializarea forțată. Uniunea Sovietică era un templu dedicat războiului și avea drept scop al existenței cucerirea întregii planete. Soarta omenirii era hotărâtă din anul 1924, în ianuarie Stalin scriind clar că va realiza visul de revoluție mondială. Armata Roșie era mult mai bine dotată în 1938 la nivelul armamentului de infanterie decât Wehrmachtul și se subînțelege că puștile au rămas în cea mai mare parte în inventarul existent în iunie 1941. Numai prin 1931 producția a fost echivalentă cu înzestrarea a 17 divizii de infanterie și livrările au crescut de la an la an. Dacă se respecta tacticile Kremlinului, în micile războaie au fost utilizate armele mai vechi și cele proaspăt fabricate erau păstrate pentru marile unități ce se formau în interior, departe de privirile indiscrete. Trupele începeau să primească arme semiautomate ce erau net superioare celor cu manevrare manuală.
Istorici dornici de afirmare și-au permis să scrie că nu s-a ocupat dictatorul de la Kremlin de înzestrarea cu armament și au putut astfel să anuleze efortul de război al popoarelor sovietice, cele ce erau înfometate până la moarte pentru gurile de foc. Minciuna aduce mai multă glorie decât adevărul.
Foto sus: Soldați sovietici (© Wikimedia Commons)