Planul Valev și dezvoltarea agricolă a României

Istoria contemporană a fost sufocată de mituri despre perioada comunistă în care s-au făcut anumite lucruri bune și s-a realizat o industrializare a țării după principiile enunțate la București. Au fost niște răi pe la Moscova ce doreau cu orice preț transformarea patriei socialiste în simplu grânar pentru restul lagărului comunist și cel mai mare dușman a fost în anul 1964 Emil Borisovici Valev. Planul Valev a fost inclus în manualele de istorie și a fost combătut cu violență de politrucii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și apoi de cei care vor cu orice preț să găsească părți bune ale comunismului zis național.

Se știe că acest cadru universitar din Moscova ar fi făcut un plan în 1964 pentru dezvoltarea agricolă a României și ar fi fost combătut cu eroism de foarte renumitul economist Costin Murgescu. Chiar dacă n-a scris nimic de rău despre industria românească, se poate pune întrebarea de ce era rău să se dezvolte și agricultura pe meleagurile patriei socialiste. Toată lumea trebuie să mănânce ceva bun, sănătos.

Istoricii care scriu astăzi despre ura profesorului moscovit împotriva industriei nu înțeleg că dezvoltarea agriculturii implică în mod logic dezvoltarea fabricilor. Geograful I. Șandru a scris în anul 1957, anterior apariției operei lui Valev, despre economia orășelului Huși și datele sunt deosebit de interesante. Localitatea dispunea de opt mori și cea denumită Ceahlău putea să prelucreze 800 de vagoane de cereale anual. Dacă transformăm în unități clasice de masă, este vorba de 8.000 t de cereale.

Moara 23 august era mai mică și capacitatea era redusă la 208 t lunar. Celelalte unități de măcinare aveau posibilități să satisfacă dorințele localnicilor. Se spune că totalul prelucrat în localitatea situată în zona viilor era de 1.338 de vagoane. Se subînțelege că aceste fabrici de făină ofereau locuri de muncă și aveau nevoie de combustibil și de cantități mari de saci. Făina rezultată era prelucrată în fabrica de pâine din localitate sau trimisă spre orașe importante precum Iași, Bacău și Galați.

Fabrica de conserve avea o capacitate de 100 de vagoane și trimitea produsele în afara raionului. Ar fi fost producții mai mari de legume dacă s-ar fi realizat investiții în sisteme de irigații, ceea ce va susține Emil Valev în anul 1964. Sunt informații că tomatele puteau oferi 10.000 kg de roșii la hectar. Centrul de producere a băuturilor spirtoase realiza o producție de 12 vagoane și se știe că prețul de desfacere era stabilit de către statul comunist astfel încât să fie scoase sume de bani cât mai mari din rezervele populației, politică dusă și-n spațiul sovietic. Regimul de la București avea monopol asupra a tot ceea ce însemna comerț și ar fi trebuit să nu existe crize financiare pentru autoritățile impuse cu tancul în 1945.

Orașul Huși a fost renumit de-a lungul istoriei prin existența viilor și așa se explică și ridicarea unei curți domnești în localitatea dintre podgorii. Livrările de vin se făceau către piața locală și spre cea republicană, fabrica având nevoie de camioane de transport, sticle, etichete, adezivi etc.

Crescătorii de animale din regiune aveau un excedent de lapte ce era prelucrat în fabrica de brânzeturi. Produsul finit, 10 vagoane anual, pleca spre București și Brăila, localnicii urmând să se descurce cu ceea ce mai prisosea prin magazii.

Uleiul a devenit un aliment foarte căutat în bucătăria românească și satele dinspre Prut aveau condiții pentru cultivarea florii-soarelui și erau trimise pe piață în perioada octombrie – aprilie câte trei vagoane lunar. Și această capacitate de prelucrare ar fi avut nevoie de sticle și sisteme de etanșeizare pentru un comerț modern.

Orașul Huși nu era considerat un centru economic de prim rang, dar livrările amintite erau interesante pentru o bună aprovizionare a centrelor urbane ce asigurau livrări de mașini grele și ce mai dorea regimul de la București. Ar fi avut nevoie de investiții mai mari pentru dezvoltarea unor sisteme de irigații și pentru primirea de utilaje moderne de calitate superioară, ceea ce va cere specialistul sovietic pentru raioanele dunărene în anul 1964.

Acesta considera că solul României sudice, zona Huși nefiind analizată, poate să ofere multă marfă alimentară aducătoare de valută necesară industrializării. Din păcate, agricultura a rămas o cenușăreasă la capitolul investiții și nici țăranii n-au fost încurajați să livreze pe piață. S-a ajuns în final să se stea la coadă pentru orice și apoi să se importe orice din piața globală. Nici industria alimentară n-a primit suficiente fonduri pentru a avea utilaje la nivelul concurenței internaționale și nici pe piața internă nu erau suficiente ambalaje pentru un comerț civilizat. Trebuia să se vină cu sticle de acasă și aceste produse returnate erau reumplute fără să fie spălate cu grijă, igienic.

Ar fi fost multe de făcut în patria zisă socialistă, dar conducătorii nu erau interesați de o dezvoltare reală a țării. Erau interesați de participarea la revoluția mondială și au achiziționat din lagărul sovietic mase de tancuri T-34 și apoi de T-55, ceea ce a dezechilibrat economia. Mai mult. S-a trecut și la prelucrarea oțelului în tancuri pe plan local și astfel metalul prețios, energia electrică și priceperea oamenilor instruiți s-a risipit în scopul distrugerii planetare. A fost normal să se producă decăderea la un moment dat.

Foto sus: Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu vizitează stațiunea agricolă experimentală Ștefănești-Argeș (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 20/1963)