Petru cel Mare, un înaintaș al lui Stalin la disciplina măcelărirea propriului popor

Datele nu mai lasă acum loc pentru nici o îndoială. Sub Stalin au murit milioane de ruși. Prin decisiva contribuție a celui care trece în ochii mujicilor rămași mujici și a celor deveniți orășeni drept Tătucul iubitor, de toate grijuliu. E Stalin o noutate în istoria Rusiei?

 În Chestiunea rusă la sfîrșit de secol XX, Aleksandr Soljenițîn ne reamintește că „Marele învățător al popoarelor” a avut, în Petru cel Mare, un înaintaș la disciplina măcelărirea propriului popor:

„Numai între 1719-1727, populația Rusiei a scăzut, datorită mortalității și exodului peste hotare, cu aproape un milion de suflete. Adică aproximativ 1 din 10”.

Petru I e un model pentru Stalin și în multe alte privințe. Considerat drept țar luminat, el a sleit decisiv energiile naționale. Fantasticele sale proiecte au obosit pe ruși pentru secole întregi. Și asta numai și numai – zice Soljenițîn – pentru a face ca Europa să cadă în fund de admirație în fața Rusiei:

„A mai fost și acea idee smintită a «dedublării» capitalei, a strămutării ei (ca și cum ai putea muta ceea ce nu poate fi smuls de la locul lui și mutat) în niște smîrcuri spectrale, pentru a înălța acolo un «paradis», ca să cadă în uimire întreaga Europă; și să faci asta nu oricum, ci mînînd cu bățul din urmă, într-o cadență mortală, mase imense de oameni, care de abia își trăgeau sufletul și aveau nevoie de un «respiro», punîndu-i să construiască palate fantastice, canale, șantiere navale”.

Împingînd bolșevismul pînă la ultimele sale consecințe, Stalin a creat nomenclatura, acea pătură de privilegiați ruptă de poporul în numele căruia își permitea să înfulece caviar și să-și țină prețioasele trupuri în vile de lux. Nici aici Tătucul nu este original. A făcut-o înaintea lui, cu cîteva secole mai devreme, Petru I:

„Petru a fost cel ce a creat, mai înainte cu 200 de ani, o pătură conducătoare ruptă de popor, străină dacă nu totdeauna prin sînge, oricum mereu prin modul de a petrece lumea”.

Asemănarea dintre cei doi atinge însă, potrivit lui Soljenițîn, un punct la care puțină lume s-a gîndit pînă acum. E vorba de revoluționarismul lui Petru I. O manie anunțînd-o pe cea stalinistă. În viziunea marelui scriitor rus, revoluționarismul ar putea fi identificat cu politica terapiei de șoc. Asemenea lui Stalin și a bolșevicilor în general, Petru I a avut ambiția unui salt orb al Rusiei de la o stare la alta, a unei mutații din temelii, care să nu țină cont de tradiții, de specific. Opus reformismului, revoluționarismul duce nu numai la crearea unor forme fără fond, a unor instituții goale de conținut, pentru că sunt roduri artificiale, dar și la sleirea sufletului național:

„Toate faptele lui Petru, fie ele mari sau mici, au cerut o imensă risipă de energie din partea poporului, i-au istovit ființa”.

Deși nu de tot nouă, teza bolșevismului ca intrare în veac a Rusiei își găsește la Soljenițîn un accent pasionat. Momentul Petru I e văzut ca ambiția unui om de a împinge Rusia înainte nu treptat-treptat, nu cu binișorul, ci printr-un salt năprasnic, sub plesnetul cnutului. Marele țar e obsedat de aducerea la zi a poporului de mujici pravoslavnici. El crede însă că așa ceva poate fi făcut doar prin silnicie, cu prețul unei enorme sforțări. Nu astfel gîndesc marii bolșevici, Lenin, Stalin.

Neîndoielnic, Stalin nu vorbește nicăieri de occidentalizarea Rusiei. Dimpotrivă, Tătucul se proclamă peste tot dușman al Europei. În secret însă, ambițiile sale vizează ajungerea din urmă a Occidentului, intrarea în veac a Rusiei, aducerea la zi. Ca și înaintașul său întru prigonirea propriului popor, găsește de cuviință că procesul implică sacrificarea milioane de ruși.

Stalin, Petru I, Ceaușescu, faraonii, Napoleon, toți cei ce se cred veniți pe pămînt cu o misiune sfîntă, toți cei ce sunt convinși de providențialitatea lor nutresc, în taină, un profund dispreț față de propriul popor. Socotindu-l incapabil să se ridice pînă la înălțimea viziunii lor, ei îl sacrifică fără milă. Măcelărirea e doar unul din momentele acestei nebunii.

_{Foto sus: Petru cel Mare, pictură de Nikolay Sauerweid (© Wikimedia Commons)}