Oameni și locuri în Bucureștiul lui Isac Peltz
Despre prozatorul Isac Peltz (12 februarie 1899 - 10 august 1980) au scris numeroși critici și cronicari literari din perioada interbelică (G. Călinescu, E. Lovinescu, N.D. Cocea, Perpessicius, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu), și nu numai. E. Lovinescu îl numește „cel mai mare urzitor de tristeți” și, analizându-i opera, n-a șovăit a evoca numele lui Balzac.
Mai târziu, N. Steinhardt observă că, mai degrabă decât de autorul „Comediei umane”, Peltz pare inspirat de „neobositul povestitor Dickens”. „Ca și pentru acesta, specifice îi sunt nu atât realismul și epica stringență cât mai ales duioșia, umorul, o anumită combinație de ironie, blândețe, zâmbet fără de acreală și foartă multă compasiune pentru eroii săi”, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului .
„Ca și Dickens [...] Peltz privește ciudățeniile oamenilor cu amuzantă comprehensiune; păcatele lor, cu nădejdea că vor fi iertate următor căinței și luând aminte că nu au fost săvârșite cu voită și aprigă răutate ci mai curând din necunoaștere, naivitate ori neatenție; ușurătatea lor, cu o neasprime conștientă de nevoința aruncării cu piatra de către cei ce înșiși nu sunt perfecți”.
Prin darul scriitoricesc, Peltz reușește să trezească în mintea cititorului emoția, compătimirea ori înduioșarea pentru personaje sale. În ansamblu, opera reflectă trăirile autorului și o „viziune cumpătată, blajină, nițel sfătoasă, nițel isteață, nițel îndrăgostită a existenței”. Despre el însuși, Peltz declara în anul 1Calea Văcărești933:
„Sunt autodidact. N-am diplome. N-am şcoală. Am doar şcoala vieţii şi diavolul scrisului, din copilărie. La etatea de 12 ani, când începusem să-mi câştig existenţa (biet slujbaş într-un birou comercial), jertfeam nopţile hârtiei”.
Anul 1933 îi aduce consacrarea, prin romanul „Calea Văcărești”, performanța fiind rezultatul unui parcurs îndelungat în care scriitorul și-a rafinat stilul, în lucrări precum: „Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan” (1929), „Horoscop” (1932) sau „Amor încuiat” (1933).
În „Calea Văcărești”, autorul explorează mediul cartierului evreiesc al capitalei de la începutul secolului al XX-lea și până după Primul Război Mondial, narațiunea având drept nucleu drama unei familii. Optica prin care se oglindește frământarea familiei (și a mahalalei) e a personajului central: Ficu.
Prin întrepătrunderea dintre destinul familiei și al altor membri ai comunității se reliefează o amplă frescă socială, cu personaje care mai de care mai pitorești. Accentul este pus pe autenticitate, pe conflicte reale, pe tot ceea ce alcătuia tumultul vieții într-un cartier peste care se abate suferința. Iar tenta autobiografica este evidentă.
„Ficu sunt eu, dar personajul cel mai important al cărții este Esther. Adică mama, răpusă în floarea vârstei. [...] Acestei sfinte figuri am vrut să-i aduc, prin scrierea romanului, smeritul meu omagiu [...] am vrut să eternizez, mai cu seamă, chipul mamei”.
Totodată, „copil al uliței evreiești”, „născut și crescut în mijlocul acestei lumi, cunoscându-i elanurile și deprimările, familiarizat cu fiecare dramă consumată în curțile, hanurile și casele lipsite de lumină și de bucurii, mi-am propus să realizez o carte valabilă prin fabulație și documentare [...] o operă de fixare pe hârtie- în timp și spațiu- a figurilor binecunoscute din cartierul acela al Bucureștiului de altădată”.
În viziunea autorului, personajele, Ficu, Soifer, Esther, Paul, Rubin, Haike, actorul-cântăreț de mahala, negustorul ambulant, micul meseriaș, președintele societății filantropice, „toate trăiau în mii de exemplare în cuprinsul țării noastre”.
Pe lângă portretul unor membri ai familiei, cărora le-a păstrat în roman numele și traiectoria vieții, Peltz nu l-a uitat pe „profesorul dr. Gerota (în carte Gruescu), atenţia dezinteresată cu care a examinat-o pe mama, omenia lui adânc impresionantă” dar nici pe negustorii ambulanţi, „pe acești „cavaleri rătăcitori” prin toate uliţele Bucureștilor” sau pe „isteţul” hanului în care a copilărit, Alfred, „aventurier fără noroc, neaderând la suferinţe, flămând, adesea, dar nerenunţând la zâmbet”.
Mai mult decât conturarea fiecărui personaj, Peltz excelează în redarea unor tablouri evocatoare din viața cartierului, a locurilor în care putea fi martor la trăirile imediate ale oamenilor și la agregarea comunității, precum „hala de vechituri”, „lumea anonimă a ceainăriilor, a cârciumilor”, „a locurilor unde se adunau poeţii și visătorii altei lumi, mai drepte, mai bune”.
Descrierea „halei de vechituri” ("Hala de antichităţi şi mobile de ocazie") din Piața Sf. Vineri, pe Calea Văcărești nr. 1 dar și a împrejurimilor, cu variate prăvălii, îi ocazionează autorului pagini alese, din care spicuim un fragment:
„Calea Văcărești ardea sub soarele după-amiezii, ascuțit. Nu plouase de mult, prin cartier mergea vestea că va fi foamete și nevestele prăvăliașilor dormeau cu capul în piept, în dosul tejghelei. Căldura verii se dovedise sălbatică. Trecătorii rari, cu pălăria în mână, căutau umbră pe marginea trotuarelor aprinse. Aveau înfățisarea unor halucinați sau unor cheflii de-abia descinși din cârciumi. În fața prăvăliei lui Haimovici, mese goale. Înăuntru puțină răcoare și doi clienți, perceptorul și hahamul din Mămulari [....]
Peste drum, în „hala vechiturilor”, căldura a dezbrăcat oamenii de haină și i-a melancolizat. Stau, negustorii, în fața compartimentului lor, aproape indiferenți la întrebările clientului cu barbișon, dornic să cumpere o pendulă „care cântă”. Nu se mai supralicitează, nu se mai înjură, bătându-se cu pumnii în piept, nici măcar la taifas nu mai stau familiile lor [...].
În hală se găseau de toate: cărți, bastoane, șireturi de ghete, farfurii, gulere, dulapuri, paturi străvechi obiecte de preț sau fără nici o valoare, un amestec spăimântător de artă și grotesc. Negustorii cercetau casele care lichidau, pe soții care divorțau sau pe boierii hotărâți să-și schimbe mobila. Aveau o privire vie, știau repede cum vor sfîrși tocmeala și nu-i întrecea nimeni în dovedirea sacrificiului pe care îl fac, consimțind să plătească atît și atît.
Cei care părăseau țara, magnetizați de cine știe ce miraj american, n-aveau timp să-și aleagă cumpărătorii. Ei vindeau repede și se mulțumeau cu banul cu greutate smuls halagiului. De asemenea femeia în divorț, hotărâtă să se întoarcă la părinți nu punea condiții: primea oferta negustorului aproape cu ochii închiși. Își blestema soarta, povestea despre isprăvile „bețivului”, sau „ticălosului”, sau „curvarului” de bărbat care a nenorocit-o, halagiul îi ținea parte și târgul se încheia la iuțeală...
Mergea anevoie cu boierii. Nu erau grăbiți. N-aveau de ce să aștepte cu înfrigurare banul negustorului de vechituri. Nu plecau nicăieri. Nu divorțau. Voiau, doar, să-și împrospăteze cadrul în care-și duceau viața. Halagiul inutil se străduia să-i convingă că asemenea persoane nu trebuie să mai păstreze un șifonier prea uzat sau un dormitor cu totul-dar știți: cu totul demodat. Boierii îl ascultau, reci, și nu se dădeau bătuți[...].
Azi, din pricina căldurii, nimeni nu mai proiectează vreo cumpărare, nimeni nu caută să se înțeleagă cu vecinii asupra „partidelor” anunțate[...]. Azi, în după-amiaza aprinsă de iunie care se vestește numai foc, limbile sunt legate, brațele moi, ochii lipiți parcă de gene. Perceptorul și hahamul au ieșit de mBucureștiult din bodega lui Haimovici, alți clienți au intrat și nimeni nu s-a mai oprit la vreo baracă, în hală, să întrebe de prețul manșetelor de cauciuc sau a etajerei cu rafturile descleiate”.
Foto sus: Vechea hală a vechiturilor, Alfons Ebner, fotografie aflată în patrimoniul Muzeului Municipiului București
Bibliografie:
Isac Peltz, Calea Văcărești, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957.
Nicolae Steinhardt, Critică la persoana întâi, Editura Dacia, București, 1983.
Felicia Waldman, Anca Ciuciu, Istorii si Imagini din Bucureștiul Evreiesc, Noi Media Print, București, 2011.
Biografia zilei: Isac Peltz
Familia Peltz – tatăl și fiica