O mărturie a lui Petru Groza despre sfârșitul lui Traian Vuia
În perioada regală, începând cu 1930, Ziua Aviației Române a fost 20 iulie. Imediat după venirea lui Carol al II-lea în fruntea statului s-a decis ca Sfântul Ilie să devină „sfântul aeronauticii”, mai ales că era reprezentat iconografic călătorind prin văzduh într-un car de foc, element simbolic asociat cu zborul. După război, comuniștii au interzis orice asociere a armatei cu religia. Una dintre consecințe a fost aceea că data de 20 iulie a încetat a mai fi Ziua Aviației. O vreme, aceasta nu s-a mai serbat, dar în 1952 s-a hotărât ca Ziua Aviației să fie data de 5 septembrie. De ce a fost aleasă această zi, care la prima vedere nu semnifică ceva special în istoria aviației noastre?
Un raport din august 1952, trimis de generalul-maior Nicolae Fulga, comandantul Forțelor Aeriene Militare, ministrului Emil Bodnăraș, aflat la Arhivele Naționale (Fond C.C. al P.C.R., Parte structurală Administrativ-politic, Dosar 21/1952, f.20) ne oferă explicația. Șeful aviatorilor militari susține că, după un studiu aprofundat al presei antebelice, a găsit o dată potrivită care să devină Ziua Aviației Republicii Populare Române: 5 septembrie, pentru că în această zi, în 1910, la București, Aurel Vlaicu a făcut o întrecere aeriană cu pilotul francez Molla, care zbura pe un biplan Farman, și cu principele George Valentin Bibescu, care se afla la manșa unui monoplan Blériot. „Aurel Vlaicu a repurtat un succes deosebit în tehnica pilotajului, învingând cu această ocazie pe ceilalți doi concurenți. (...) La victoria în tehnica pilotajului a lui Aurel Vlaicu se mai adaugă și victoria obținută de pilotul român pe un avion construit de el însuși, față de avioanele de construcție franceză Farman și Blériot ale piloților Molla și Bibescu”. Bodnăraș a aprobat.
Un an mai târziu, la 28 iulie 1953, Petru Groza (foto) s-a întâlnit la Academia R.P.R., în cabinetul președintelui Traian Săvulescu, cu reprezentanți ai acestei instituții, printre care se aflau atât Săvulescu, dar și Mihail Roller. Fostul prim-ministru, acum președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, a mers acolo pentru a pregăti Ziua Aviației a anului 1953, astfel încât să nu mai fie uitate realizările lui Traian Vuia, pe care Groza îl cunoscuse în tinerețe. În urma acestei întâlniri ne-a rămas o stenogramă de 52 de pagini, cu multe informații, puțin cunoscute, despre Aurel Vlaicu și Traian Vuia, inclusiv despre decesul lui Vuia la București, la 2 septembrie 1950 (documentul poate fi accesat la Arhivele Naționale, Fond C.C. al P.C.R., Parte structurală Cancelarie, Dosar 157/1954).
„Fiecare bănățean știe cine este Traian Vuia, după cum fiecare ardelean știe cine este Aurel Vlaicu”
Petru Groza a prezidat ședința și de la început a vorbit despre Vuia: „A fost în Banat un copil de țăran, despre care se vorbea în tinerețea mea. Eu eram în vârstă numai de 11-12 ani, dar auzeam vorbindu-se în familie că există un licean care vrea să zboare și mereu construiește modele de avion. Am aflat apoi că a plecat la Universitatea din Budapesta. Fiind copil sărac, a fost ajutat de familia Brediceanu. El era prieten intim cu actualul folklorist al nostru Tiberiu Brediceanu și familia Brediceanu l-a ajutat și materialicește să plece la Budapesta pe acest român care se numea Traian Vuia, născut în Surducu Mic.
La Budapesta, Traian Vuia nu a avut bani ca să se poată înscrie la Politehnică și s-a înscris la Drept, fiindcă acolo te puteai înscrie fără să fii obligat să frecventezi orele și taxa nu era așa de mare. Paralel însă, s-a înscris la cursuri serale la Politehnică, pentru că el rămânea la ideea lui, hotărât fiind să zboare. A vrut să plece la Paris. Cei din țară (Groza se referă la românii care trăiau în Austro-Ungaria – n.a.) au adunat și ceva bani pentru el, s-a făcut și o colectă între oamenii cărora le dădea mâna să ajute. Între aceștia a fost și tatăl meu. (...) Eu l-am întâlnit în 1905. Ca student la Universitatea din Berlin și Leipzig călătoream – și m-am dus la Paris. (...) Și ne-am înțeles să ne întâlnim la Gare du Nord. Cum însă nu ne cunoșteam, trebuia ca fiecare să avem câte o garoafă în mână. Am fost în gară, și eu, și el, dar nu ne-am văzut, pentru că era multă lume. Degeaba amândoi aveam garoafă roșie în mână. Ne-am văzut la el acasă, în Faubourg Montmartre nr. 19. Îmi aduc aminte că atunci când am urcat cele câteva etaje – era o casă bătrână – am rămas surprins. Eu auzisem că Vuia este la Paris, că studiază acolo, și am rămas surprins de modestia așezării. Avea o cameră mică. (...) Din 1905 nu l-am mai văzut decât la un moment dat, când a venit Gigurtu cu el la Deva, în 1938. A intrat la mine în casă un om cărunt, în vârstă, și m-a întrebat: Nu mă cunoști? Eu sunt Vuia! Am venit în țară și am vrut să te văd. Deci, după nu știu câte decenii, și-a revăzut țara. (...) Traian Vuia există în conștiința poporului român. Mai ales fiecare bănățean știe cine este Traian Vuia, după cum fiecare ardelean știe cine este Aurel Vlaicu.
Pentru că vorbim de Vlaicu... La Binținți, comuna natală a lui Vlaicu, l-au declarat pe Ion chiabur (este vorba despre Ion Vlaicu, fratele lui Aurel – n.a.). L-au pus la muncă forțată, să curețe grajdurile vacilor și el, modest, deși pus la muncă grea, își făcea munca. Și, trecând întâmplător către Orăștie, m-au oprit țăranii și mi-au zis: de ce își bat joc aceștia de Aurel Vlaicu? Și am întrebat în sat și am aflat ce au făcut cei doi responsabili care l-au declarat pe Ion Vlaicu chiabur. I-am ocărât și i-am spus lui Ion: fă cerere imediat la Prezidiu (al Marii Adunări Naționale, unde Petru Groza a fost președinte în anii 1952-1958 – n.a.). A făcut cerere și Partidul imediat s-a sesizat și a fost deschiaburit. Dar vedeți, mai sunt posibile astfel de greșeli. Și nici măcar nu s-a scuzat responsabilul care făcuse acest lucru...
Eu am fost și în satul lui Vuia, acum doi ani. Și când m-am oprit la casa unde s-a născut, mi-a ieșit în cale o soră a lui, pe care o mai are acolo și m-a întrebat: Unde e Vuia? Am auzit că a murit aici, în țară! Țăranii de acolo au construit o casă culturală în satul unde s-a născut Vuia. Acum, sub regimul nostru, au construit această casă, din propriile lor mijloace. Țăranii au făcut aceasta! Și a venit apoi un președinte de Comitet de la Timișoara și un secretar de Organizație. Și primul lucru pe care l-au făcut a fost să dea jos tabla cu numele lui Vuia și să o schimbe cu alta pe care au scris Unirea. (...)
Vuia e numai un caz. Am început însă cu Racoviță. Unde e Racoviță în literatura noastră? Racoviță a fost [un] profesor universitar apreciat pe plan universal. În toată lumea, în toate limbile internaționale (sic!) se comentează lucrările lui. Este adevăratul întemeietor al științei speologice. Este român, de la Iași, românul care a plecat – trimis al Universității Cambridge sau Oxford – la Polul Sud într-o expediție, este omul care a fost primit de Universitatea din Paris cu mari serbări. Dar unde e Racoviță în țara noastră? Mai mult, am trecut pe la Cluj, în 1947-1948 și i-am văzut umbra, cu pălăria lui trasă pe ochi, sărăcăcios îmbrăcat, mergea pe lângă ziduri. Și mi-am zis: Acesta este marele savant Racoviță? Am chemat profesorii universitari, colegi de-ai lui, și i-am întrebat de Racoviță. Mi-au spus: Moare de foame! Aceasta [era] în 1948 (evenimentul a avut loc înainte de 17 noiembrie 1947, dată la care Emil Racoviță a decedat, la Cluj – n.a.). Și mă mustră și astăzi conștiința că nu am trecut strada atunci, să-l opresc și să-l întreb ce face, să-i spun: Cum, frate, să mori de foame la Cluj? Pentru că l-au dat afară de la catedră, l-au dat afară de la universitate.”
Ajunși aici, trebuie făcută o mențiune. Nu este prima dată când, în această ședință, Groza plânge de milă unor personalități ale științei românești. Și totuși, ne putem întreba cât de reală este indignarea lui și cât este teatru în ceea ce spune. Dacă i-ar fi păsat cu adevărat, putea să-l oprească pe Emil Racoviță, atunci când l-a întâlnit pe stradă, și să-l ajute. Era prim-ministrul României și avea la îndemână pârghiile necesare. Impresia care se desprinde, parcurgând stenograma ședinței, este că Petru Groza este interesat numai de a-i pune într-o situație de inferioritate pe interlocutorii din Academia R.P.R., profitând de ascendentul politic pe care îl avea asupra lor. De altfel, replicile interlocutorilor au fost, tot timpul, timide și conciliante, ca și când aceaștia s-ar fi simțit vânați.
„Nu vreau ca Vuia să moară acolo!”
Pe măsură ce ședința a continuat, Groza a reluat ofensiva. După câteva considerații referitoare la Aurel Vlaicu, și el căzut în uitare în vara anului 1953, a trecut la subiectul întâlnirii: importanța lui Traian Vuia și moartea lui în București, abandonat de vârfurile științei tehnice românești, care ar fi trebuit să-i fie alături. „La 5 septembrie va fi ziua Aviației Românești. Va fi atunci, pentru că și Vlaicu, și tovarășul Vuia, au murit în septembrie. Când am fost eliberați, la 23 august 1944, Vuia a jubilat, fiindcă el a fost de la început un om orientat către democrație, el a fost socialist pe vremuri, dar nu socialist de dreapta. A fost șeful rezistenței românești din Paris contra invadatorilor, iar acum, în Al Doilea Război Mondial, a fost șeful maquis-urilor românești. A avut șapte morți în grupa lui. A avut o aversiune adâncă contra cotropitorilor. După 23 august 1944, când eu am intrat în Guvernul Sănătescu, mi-a scris o scrisoare caldă. Iar după 6 martie – păstrez scrisorile lui emoționante – mi-a scris: în sfârșit, poporul acesta este liber. Eu am rugat atunci Ministerul de Externe să se intereseze de el. M-au sabotat însă în mod urât, mai ales ministrul de Externe de atunci (Gheorghe Tătărescu – n.a.), în sensul că ori de câte ori întrebam, îmi răspundea: Ah, am uitat! Eu i-am spus: Nu vreau ca Vuia să moară acolo!
Doi ani m-au dus cu vorba. Am rugat atunci pe alții, și pe tovarășul Constantinescu-Iași (istoric, membru fondator al P.C.R., fost ministru al Propagandei în timpul guvernării Petru Groza – n.a.), care se ducea la Paris, l-am rugat să-l caute pe Vuia. Apoi, am chemat la mine pe Stoilov (Simion Stoilov, matematician, ambasador al României în Franța în anii 1946-1948 – n.a.) și i-am spus: Te oblig să mergi să-l cauți pe Traian Vuia. Și am aflat că, între timp, tovarășul Traian Vuia a paralizat și [că] este la un prieten al lui, Ciolan, care îl ține la el în casă, iar soția acestuia îl îngrijește.
Atunci, i-am stabilit un ajutor lunar de 15-20.000 de franci, ajutor pe care l-am obligat pe Stoilov să i-l ducă. Pe urmă, Vuia și-a exprimat dorința să vină acasă. Eu așteptam clipa aceasta și l-am adus acasă, contra tuturor acțiunilor de sabotaj ale Ministerului de Externe. L-am adus pe cont propriu, plătind și drumul acelui Ciolan de la Paris. În 1950, l-am adus în București. Era puțin refăcut.
Am anunțat Academia, am anunțat guvernul, am avizat la Partid: este aici Traian Vuia, l-am adus acasă. Dar nimeni nu a mișcat. Se punea întrebarea: ce să fac cu el? L-am dus la Hotel Athénée Palace. Am alergat la el, s-a emoționat, am stat cu el de vorbă și i-am spus: Stai aici, la hotel, deocamdată! I-am aranjat un apartament la hotel, dar mă jenam totuși să-l țin la hotel.
Mai ales că, după 23 august 1944, eu m-am adresat Academiei Române, care s-a sesizat și l-a ales membru de onoare. El a aflat acest lucru și a fost foarte bucuros, mândru. (...) Dar când a venit acasă, mă jenam să-i spun că nu mai este membru al Academiei R.P.R. Mi s-a spus că, deoarece la restructurare nu a mai fost ales, va fi ales membru post-mortem al Academiei R.P.R. (...) Atunci eu, jenat, m-am dus la Athénée Palace și l-am mutat la niște bătrâni (după unele informații, este vorba de un cămin de bătrâni – n.a.). Am pus pe un general să se ocupe de el. Zilnic îl cerceta și a trăit 35 de zile în camera aceea, necercetat de nimeni afară de mine și de generalul Bădescu. A cerut să i se instaleze un telefon. I s-a instalat, dar prima convorbire care a avut loc de la acest telefon, a fost aceea care ne anunța că a murit. (...) Am alergat încolo, încoace, dar doar eu cu generalul Bădescu am fost cei care ne-am interesat de înmormântarea lui. I-am ales un loc de cinste la Cimitirul Belu și la înmormântare a apărut și tovarășul Nicolau, primul secretar de atunci al Academiei”.
Această ședință din iulie 1953, la care Groza a venit însoțit de câteva persoane care îi cunoscuseră pe Traian Vuia și Aurel Vlaicu, printre acestea fiind și inginerul Gheorghe Lipovan, a avut urmări. Pentru pionierii români ai aeronauticii universale a început reabilitarea și recuperarea. Unul dintre pașii făcuți în această direcție a fost înlesnirea publicării de către Lipovan a biografiei lui Traian Vuia, la care lucrase timp de câteva decenii.
Cu siguranță, Petru Groza a avut un rol important în faptul că Vuia și Vlaicu au revenit în paginile cărților de istorie. Însă ne abținem să facem comentarii legate de modul în care Groza l-a prezentat pe Traian Vuia ca susținător al guvernării comuniste, numindu-l, de câteva ori pe parcursul ședinței, tovarăș. Nu sunt disponibile informații care să confirme apropierea lui Traian Vuia de comunism.
Autorul dorește să-i mulțumească domnului Dan Antoniu pentru fotografiile care însoțesc articolul de față.
Foto (deschidere): Traian Vuia în 1946
Acest text a fost publicat în revista Historia Special nr. 26, disponibilă în format digital pe paydemic.com.