O condamnare la moarte absurdă
Despre crimele regimului comunist din anii de teroare maximă – 1948-1953 – s-au scris multe lucruri după 1989. Studiile bazate pe investigații în arhivă au dezvăluit mascaradele judiciare în urma cărora oameni nevinovați au fost trimiși la închisoare.
Imensa majoritate a acestor mascarade s-au desfășurat, la vremea respectivă, într-un anonimat deplin. Dacă n-ar fi venit democrația postdecembristă, în afară de victime, de neamurile și amicii victimelor și de călăi, românii n-ar fi știut de existența unor anchete și condamnări.
Au fost însă și procese care au beneficiat de o publicitate ieșită din comun la vremea respectivă (dacă așa ceva se putea întâmpla atunci). Printre acestea, la loc de frunte se numără ceea ce în epocă s-a numit „Procesul de la Canal”, de la finele lui august – începutul lui septembrie 1952. Documentele Procesului – Actul de acuzare, Stenogramele interogatoriilor, Rechizitoriul procurorului, Sentința – au fost publicate mai întâi în „Scînteia” și, ulterior, într-o broșură de 100 de pagini, la Editura pentru literatură politică, sub titlul „Procesul Bandei de sabotori și diversioniști de la Canalul Dunăre-Marea Neagră”.
Sabotorii și diversioniștii erau 10 persoane dintre miile de angajați de pe Șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, în prima sa variantă, cea din 1949-1953. Arestate la 31 iulie 1952, cele 10 persoane sunt interogate de Securitate timp de aproape o lună. La 29 august 1952, cu 600 de reprezentanți ai angajaților de la Canal în sală și cu mii de angajați în jurul sălii, ascultând lucrările la megafoane, începe la clubul muncitoresc Poarta Albă una dintre cele mai spectaculoase farse judiciare din istoria țării. Procesul se încheie în după-amiaza zilei de 1 septembrie 1952 cu o sentință înfricoșătoare: 5 condamnări la moarte, 2 condamnări la muncă silnică pe viață; 2 condamnări la 25 de ani muncă silnică; o condamnare la 20 de ani muncă silnică.
Cererile de comutare a pedepsei cu moartea în muncă silnică pe viață, adresate Prezidiului MAN, sunt acceptate doar pentru doi dintre acuzați: Gheorghe Georgescu-Topazlău, inginer, fost șef al atelierelor centrale Medgidia-Canalul Dunăre-Marea Neagră și Petre Cernătescu, inginer, fost consilier la Direcția Generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră.
Ceilalți trei sunt executați la 13 octombrie 1952: Aurel Rozei, inginer șef al sectorului Planificare la Direcția Generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră; Nicolae Vasilescu, referent tehnic de execuție Canalul Dunăre-Marea Neagră; Dumitru Nichita, fost mecanic de locomotivă la sectorul 11, Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Comisia înființată de Nicolae Ceaușescu a concluzionat, în urma anchetei, desfășurate în anii 1967-1968, că victimele erau nevinovate. Procesul a fost de la un capăt la altul o mascaradă judiciară menită a arunca pe seama unor persoane din conducerea Șantierului responsabilitatea gravelor deficiențe din desfășurarea lucrărilor. Prin „responsabilitate” se înțelege o acțiune dușmănoasă conștientă de sabotare a lucrărilor.
După decembrie 1989, despre Proces s-au scris cărți cutremurătoare, bazate pe investigații în arhivele deschise grație prăbușirii comunismului, cum ar fi, de exemplu, cartea Doinei Jela. Eu însă m-aș referi la acest proces doar cum apare el din cele publicate în presă și editorial la vremea respectivă. Altfel spus, aș încerca să am privirea unui cititor de bun simț al anului 1952, care nici prin cap nu-i trece că totul e fabricat de Securitate. Sunt convins că aș fi crezut acuzațiile de sabotare al lucrărilor puse pe seama persoanelor din conducerea Șantierului. Actul de acuzare, Rechizitoriul, interogatoriile atribuie acestor persoane dezorganizarea conștientă a producției, pagube uriașe produse utilajelor, dificultăți în aprovizionarea oamenilor muncii.
Gândindu-mă la funcțiile deținute, aș fi fost chiar de acord cu pedepsele date de Tribunalul Militar. Îndoielile ar fi apărut în cazul a două persoane, despre care era greu de presupus că ar fi putut produce pagube de proporțiile celor produse de membrii conducerii Canalului:
Doi mecanici de locomotivă – Nichita Dumitru și Petre Vieru. Îndoieli cu atât mai mari cu cât Actul de acuzare, Rechizitoriul, stenogramele interogatoriilor, depozițiile martorilor, relatărilor din „Scînteia” se referă destul de puțin la activitatea contrarevoluționară a celor doi mecanici.
Unul dintre ei – Nichita Dumitru – e acuzat că „a lăsat în ploaie vreme îndelungată un electromotor, sabotând repunerea lui în funcțiune”, că a refuzat „să îndeplinească ordinele de parcurs cu locomotiva sub diverse pretexte”.
Dacă ai citi despre astfel de uneltiri ale dușmanului de clasă într-o carte proletcultistă te-ai strica de râs. Din nefericire, le citești într-o broșură dedicată unui proces. Un proces în urma căruia un om de 38 de ani a fost condamnat la moarte și executat pentru că „a lăsat în ploaie un electromotor” și pentru că a refuzat „să îndeplinească ordinele de parcurs cu locomotiva sub diverse pretexte”.
Foto sus: Ziarul „Scânteia” din 28 octombrie 1950 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 178/1950)