Numai şi numai planuri de atac în iunie 1941

Se discută mult despre ce s-a întâmplat în anii celui de-Al Doilea Război Mondial şi vagoane de cărţi şi articole au fost scrise despre sângeroasele evenimente istorice şi despre viclenele acţiuni ale liderilor politici pentru atingerea unor obiective strategice.

Există astăzi controversa istoriografică privind atitudinea lui Iosif Stalin în prima parte a anului 1941 şi se consideră că acesta a avut încredere în cuvântul lui Adolf Hitler şi că a neglijat complet apărarea Uniunii Sovietice. Oare să fie adevărat?

Cel ce nu avea încredere în subordonaţii trimişi pe capete în lagăre putea să fie prieten cu cel înfierat ca duşman principal în Europa şi promotor al fascismului pe plan mondial? Dotarea cu tancuri a trupelor aflate în vestul statului comunist poate să demonteze rapid teoriile presupuşilor savanţi cu titluri academice grele şi generos răsplătiţi din bugetele controlate de cine trebuie.

Numai în Regiunea militară Kiev erau 1.119 tancuri de tip BT-7, maşini capabile să atingă pe drumuri bune şi peste 100 km/h. Blindajul greu era sacrificat în favoarea vitezei, dar puterea de foc era asigurată de tunuri de calibrul 45 mm, suficiente pentru nimicirea tehnicii blindate inamice. Existau şi alte variante modernizate, 232 de unităţi fiind la dispoziţia trupelor roşii.

Se adăugau 341 de BT-5, mai vechi, dar care aveau acelaşi tip de tun. Forţa de asalt putea să fie împinsă adânc în spatele inamicului prin cele 121 de BT-2, vechi, dar tancuri. Este evident că maşinile ce purtau titulatura clară de tancuri rapide nu aveau ce să caute în apărare. Era şi păcat să nu le dai drumul în faţa unui inamic ce venea la război cu jucării de tip Panzer I (mitraliere uşoare) şi Panzer II (tun de calibrul 20 mm, bun poate pentru dotarea avioanelor de vânătoare, dar numai câte două exemplare de aeronavă).

Un glonţ clasic de calibrul 7,92 mm putea să treacă prin oţel gros de 8 mm la o sută de metri şi proiectilele speciale de 20 mm reuşeau străpungerea a cel mult 40 mm la aceeaşi distanţă. Nici modelele cehoslovace nu mai însemnau prea mult în lupta tanc contra tanc, o lovitură perfectă însemnând trecerea prin 64 mm de metal.

Echipajul nu era protejat eficient prin faptul că plăcile grele erau prinse în nituri şi nici nu erau puse în unghiuri potrivite pentru a permite devierea loviturilor. Calitatea metalului lăsa de dorit şi era cam casant. Nu este de mirare că echipajele sovietice deschideau focul de la distanţe mari asupra ţintelor ce nu puteau riposta. Dacă blindajul rezista totuşi, niturile de fixare săreau precum gloanţele şi răneau tanchiştii.

          Poate unii istorici vin repede cu afirmaţia că tancurile de tip BT-7 erau concepute cu ceva vreme în urmă şi nu mai făceau faţă maşinilor de tip Panzer III şi IV. Nu era o problemă deosebită pentru partea sovietică. Exista un derivat cu o masă sporită, dar care rămânea suficient de manevrabil pentru planurile strategice ale tovarăşului Stalin. Nici măcar terenul moale nu mai era un obstacol de netrecut, şenilele late reducând amprenta la sol. Erau gata de asalt 514 exemplare de T-34, tunurile de calibrul 76,2 mm depăşind orice exista produs în serie în tabăra germană. Alte 228 existau în Regiunea militară de Vest şi puteau să primească sprijinul a 94 de KV-1. Folosind motoare de tip diesel, noile blindate aveau autonomie sporită şi erau mai puţin expuse incendiilor în timpul luptelor. Combinaţia benzină – muniţii era deosebit de periculoasă în interiorul unei cutii blindate şi experienţele din Manciuria şi Finlanda demonstraseră în mod clar că trebuia să înceapă era motorinei în domeniul militar. Tunul de calibrul 76,2 mm era nimicitor pentru orice tip de blindat german. S-a spus că turela se rotea mai încet decât la maşinile definite drept Panzer, dar T-34 era conceput să lupte în formaţii mari şi nu era necesară o rotire rapidă şi completă a tunului de la bord.

          Se tot insistă pe sublinierea defectelor prezente la blindatele sovietice, dar se uită să se spună că tancurile germane aveau cuirasele cu pereţi verticali şi nu existau şanse prea mari ca proiectilele să ricoşeze. Inginerii sovietici au proiectat mai bine cutia blindată şi turelele. În plus, fabricile au fost concepute pentru producţie de serie mare. Combinatul de la Magnitogorsk urma să asigure oţelul necesar producerii de armament şi muniţii. Întreaga industrie era trecută pe picior de război şi aici nu era vorba de vreo surpriză din partea Germaniei.

          Din păcate, adevărul rămâne marfă rară în lumea contemporană şi printre intelectuali. Oamenii încă sunt sub anestezia produsă de puternicul aparat totalitar de propagandă, cel care de decenii promovează ideea că n-a existat pregătire de război în iunie 1941. În plus, tehnica de luptă sovietică era absolut perimată în raport cu ce aveau germanii şi militarii nu aveau suficientă pregătire pentru câmpul de luptă modern. Oare nu cumva aceste repetiţii ascund adevărul şi atât?

          Cum se explică faptul că tancurile germane perimate au obţinut succese legendare în anul 1941 şi au reuşit să provoace dizolvarea armatelor staliniste? Explicaţia este una simplă şi nu are legătură cu calitatea maşinilor blindate. Diviziile ambelor state dominate de ideologii totalitare au fost amplasate în dispozitiv pur ofensiv şi efectivele noi înaintau spre frontiera de vest. Problema este că au fost împinse în intrânduri şi diviziile germane de tancuri au atacat pe flancuri unde erau efective mai puţin numeroase. Capcanele au funcţionat perfect şi forţele staliniste din vest au fost pulverizate, chiar dacă unele unităţi au luptat cu fanatism până la completa nimicire.

Bibliografie minimală

Corespondenţa Preşedintelui Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. cu Preşedintele SUA şi cu Primii Miniştrii ai Marii Britanii din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei 1941 – 1945, vol. I, Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1953.

Documente privind istoria militară a poporului român 13 mai 1945 – 31 decembrie 1947, Editura Militară, Bucureşti, 1988.

Bagramian, I. H., Aşa a început războiul, Editura Militară, Bucureşti, 1974.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1997.

Djilas, Milovan, Conversaţii cu Stalin, Corint Books, Bucureşti, 1995.

Duţu, Alecsandru, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000.

Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu Relaţiile româno – germane (1938 – 1944), Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

Istoria economică a României, vol. II, coordonator academician N. N. Constantinescu, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

Istoria Aviaţiei Române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.

Manole, Ilie, Ioan Damaschin, Confruntări navale, vol. 2, Editura Militară, Bucureşti, 1988.

Negrea, Radu, Banii şi puterea, Humanitas, Bucureşti, 1990.

Roman, Valter, Probleme militare contemporane, Editura Militară, Bucureşti, 1949.

Scafeş, Cornel, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeş, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., Bucureşti, 1996.

Scârneci, Vasile, Viaţa şi moartea în linia întâi, Editura Militară, Bucureşti, 2012.

Sokolovski, V. D., Strategia militară, Editura Militară, Bucureşti, 1972.

Solonin, Mark, Butoiul şi cercurile, Polirom, Iaşi, 2012.

Suvorov, Victor, Ziua „M”, Polirom, Iaşi, 1998.

Mai multe