Noiembrie 1918: O lume în revoluție

1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme, unele soft – prin reforme profund democratice inițiate în plan intern de către Marile Puteri învingătoare, până la confruntări armate – precum cele din Rusia și Ungaria declanșate de către bolșevici și de ideile lor.

Transilvania așa cum apare ea în literatura memorialistică este și ea o lume în revoluție, dar într-una recurentă, cea de la 1848. Cel puțin așa se simte din gândurile martorilor la evenimente. Este o revoluție omniprezentă în Imperiu: la Viena, la Budapesta și Praga. Precum la 1848 și spațiul transilvan este cuprins de atmosfera revoluționară, dar este o revoluție cu două idei: una națională și una bolșevică.

Prima este propovăduită de Partidul Național Român și intelectualitatea ardeleană care dorește inițial obținerea de drepturi naționale pentru români, apoi separarea de statul maghiar și într-un final unirea. Cealaltă idee este centrată pe conceptul de justiție socială. Aceasta este cea care atrage în special pe soldații care s-au jertfit pe front, dar și o parte a populației care a fost constrânsă la o mulțime de privațiuni și nedreptăți de către autoritățile maghiare. De această nevoie de justiție socială profită socialiștii cei care merg spre mesaje radicale care cer înfăptuirea unor reforme democratice imediate și în favoarea celor mulți.

Inițial Partidul Național Român duce lupta în plan politic, în Parlamentul de la Budapesta. În paralel, la sate și la orașe se desfășoară o luptă violentă: jafuri, omoruri, răzbunări pentru suferințele îndurate. În multe zone ale Transilvaniei se derulează acest scenariu în care notarii sunt bătuți, jefuiți de bunuri și alungați. Motivul este simplu, în timpul războiului mulți nu au acordat ajutoarele trimise de către stat pentru familiile soldaților care luptau pe front, apoi sunt alungați jandarmii maghiari care sunt la fel de detestați de către populație.

Averile grofilor, arendaților sunt jefuite cu pregnanță. Sătenii se răzbună pentru exploatarea și nedreptățile comise de secole. Inclusiv evreii au de suferit datorită colaborării cu autoritățile maghiare, mulți dintre ei sunt alungați violent din sate. Căpitanul Nicolae Anton, se întoarce de pe câmpul de luptă la 3 noiembrie 1918 la Bistrița, atmosfera de aici este una în care ,,intelectualii lucrau la organizarea Gardei Naționale și la Sfatul Național Român... foștii soldați înclinau spre repaus și o parte din ei spre mișcări bolșevice. În Bistrița se striga: Jos cu domnii!”.1

Un alt martor povestește: ,,Zi de zi ne veneau vești despre însușiri de obiecte străine, furturi de porci, de oi, de găini, spargeri de prăvălii de unde dispărea toată marfa, apoi spargeri de crâșme, de unde dispăreau butaoie cu băuturi spirtoase... Spargerea ferestrelor de la locuințele notarilor și alungarea lor din comună... Comuna Feldru (Bistrița Năsăud) Ajunși aici am găsit o mare debandadă, notarul, preotul, învățătorii, fugiți de acasă...”2

Dumitru Ciumbrudean, subofițer revenit de pe front și cu simpatii socialiste, descrie și el atmosfera din luna noiembrie din Alba Iulia: ,,populația săracă e agitată, nu mai lucrează. Ea așteaptă să pornească răfuiala cu cei avuți care sunt bine cunoscuți de unele nelegiuiri săvârșite mai de mult. Ținta mulțimii este să atace moșia lui Ionas și a episcopului de la marginea orașului... dipare primarul în timpul nopții; probabil l-a încunoștiințat cineva că se pregătește ceva împotriva lui... 15 noiembrie se dezarmează garda maghiară...3

De fapt, în Transilvania, ca și în Ungaria, acum are loc disoluția autorității imperiale, iar funcționarii își părăsesc posturile. Armata austro-ungară nu mai există. Pe acest fundal de vid de putere se produc defulările suferințelor îndurate pe front ori acasă de oamenii de rând. Ele sunt exploatate de socialiști care văd în această stare de fapt un început de revoluție și de justiție, iar mulți sunt atrași de cântecul de sirenă bolșevic.

Această stare de vid de autoritate, de haos este oprită în momentul în care se crează o nouă rețea de putere care se substituie autorității imperiale dispărute: garda națională și consiliul național. Așa se face că în orașe apar aproape simultan gărzi naționale și consilii naționale românești și maghiare. Și de aici un nou val de tensiuni și ciocniri între cele două forțe. Autoritatea se restabilește încetul cu încetul.

La Blaj, spre exemplu, după ce se creează Garda națională românească sub autoritatea sa intră 80 de sate din zonă. În fiecare se înființează o gardă națională care depune jurământ de credință. Curând, abuzurile și agitațiile încetează. Este momentul în care mișcarea națională condusă de Consiliul Național Român Central care îi înglobează și pe liderii socialiști declanșează ,,revoluția română” sau ,,preluarea imperiului” după o formulă uzitată în societatea acelei epoci.

,,Toată mișcarea s-a ponit din nimic, − avea să-și amintească Ioan Clopoțel −, n-am avut bani, n-am avut arme. Neam sărac și despoiat de către stăpânii noștri unguri de toate mijloacele apărării, o singură armă ai, dar cea mai tăioasă, care nu cunoaște stavile, invincibila armă a conștiinței naționale”4.

Multiplicarea în toate așezările românești a Consiliului și Gărzii Naționale și conducerea lor de către Consiliul Național Român Central de la Arad sperie autoritățile maghiare. Acestea aplică un mix de politici: de la negocieri – așa cum sunt cele purtate cu Jaszi Oscar, trimisul guvernului, la uciderea a 40 de români la Beliș din zona Cluj și la declanșarea unor operațiuni de propagandă și de sabotare a acțiunilor românilor. ,,Tratativele odată rupte, au dat prilej ungurilor ca să-și reia obiceiurile trecutului”, consemnează un memorialist5.

Nimic nu mai este eficient pentru că românii deja preluaseră controlul asupra Transilvaniei, iar Ungaria fără imperiu era lipsită de mijloacele de forță pentru a-și reinsaura dominația. În plus, principiile wilsoniene ale autodeterminării, declarațiile SUA și ale statelor Antantei descurajau și paralizau orice acțiune contrară. Puterile Centrale și cu ele Ungaria, pierduseră războiul pe care tot ele îl provocaseră.

Acest text este un fragment din articolul „Călătoria spre Alba Iulia. Marea Unire reflectată în literatura memorialistică”, publicat în revista Historia Special nr. 25, disponibilă în format digital pe paydemic.com.

Foto sus: Garda Naţională Română din Sânicolaul Mic (© Complexul Muzeal Arad)

Note:

1 Adrian Onofreiu, Iona Pintea, Cornelia Vlașin coord., Anul 1918 în Județul Bistrița Năsăud. Contribuții documentare, Cluj Napoca, Editura Mega, 2018, p 336.

2 Ibidem, pp. 506-509.

3 Dumitru Ciumbrudean, Jurnal de front, București, Editura Politică, 1969, pp. 349-353.

4 Ioan Clopoțel, Frământările unui an 1918, în Stelian Neagoe, Marea Unire a Românilor în izvoare narative, București, Ed. Eminescu, 1984, p. 187.

5 Ioan Bordea, Mărețele zile ale neamului. Unirea în Ardeal, București, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, 1919, p. 12.

Mai multe