Marea Criză Economică și supraproducția de mărfuri speciale cu destinație ucigătoare

Omenirea a ieșit în anul 1918 din Primul Război Mondial și elitele vremii promiteau că astfel de masacre nu vor mai exista și industria de pace va asigura multe mărfuri pentru creșterea prosperității mulțimilor. Promisiunile au dat roade o vreme, dar orice minune ține puțin. Anul 1929 a adus cea mai rea recesiune din istoria de până atunci a economiei de tip capitalist și șocul asupra societății a fost unul deosebit, ceea ce a dus imediat la căutarea vinovaților pentru nenorocire. Cum a fost posibilă o astfel de scădere a nivelului de trai în condițiile în care fabricile s-au înmulțit și erau dotate cu utilaje mult mai moderne în raport cu anii anteriori. Marasmul economic a ținut până când s-a ajuns la declanșarea unui nou conflict mondial și s-a ajuns la concluzia că de vină a fost chiar sistemul de producție de tip capitalist și elitele epocii au fost neputincioase în fața nenorocirilor cu impact planetar. S-a repetat cam des această teorie și mitralieră nu cumva se ascunde ceva în spatele perdelei de descrieri făcute de specialiști în cercetarea trecutului istoric și economic?

Adevărul este că fabricile produceau de duduiau utilajele și coșurile cu nori de fum negru indicau o activitate febrilă începând din 1926. Totuși, de ce nu se vedea producția reflectată în nivelul de trai? Explicația este una simplă: erau realizate prea multe mărfuri cu destinație specială. Franța introducea pentru infanterie calibrul 7,5 mm în anul 1929 și cartușele aveau între 23 și 28 de grame în funcție de destinație și tipul glonțului. Cum muniția de calibrul 8 mm era considerată vetustă, cererea de noi gloanțe era sporită și calitatea nu lăsa de dorit. Se putea perfora o placă de 4 mm de oțel la o distanță de 400 m, ceea ce însemna că erau perfecte împotriva corpului uman. Cartușele solicitau o nouă armă și a apărut pușca-mitralieră MAC 1924/1929 cu o masă de 8,93 kg. O variantă mai grea era MAC 1931 și era adaptată pentru tragerea din cazemate și din tancuri. Erau în producție de masă și cererea era în creștere cartușele germane clasice de calibrul 7,92 mm și cele sovietice de calibrul 7,62 mm, Stalin având o adevărată obsesie pentru standardizarea muniției și astfel să fie produsă cât mai multă în timp scurt. Cartușul sovietic clasic avea o masă de 24,3 grame. Italia fascistă a introdus în dotarea trupelor pușca-mitralieră Breda model 1930, ce avea o masă proprie de 9,96 kg și folosea cartușe de calibrul 6.5 mm, cam slabe în raport cu cele ale rivalilor din cursa pentru hegemonie regională și mondială.

Gloanțele sunt interesante prin puterea de penetrare, dar în luptele apropiate ar fi fost util un dispozitiv care să arunce circular bucăți metalice și astfel să neutralizeze mulți inamici dintr-o explozie. Japonia introducea în anul 1931 grenada Tip 91 ce avea o masă de 530 grame și aceasta a devenit bomba de mână standard a forțelor asiatice în apropiata conflagrație mondială. Au existat, normal, și modernizări.

Acestea erau însă niște mărunțișuri ce nu puteau să afecteze o economie mondială ce era mereu în căutare de materii prime și care furniza cantități uriașe de bunuri pe o piață mereu greu de saturat. Grenadele de mână erau ucigătoare, dar erau aruncate doar până pe la vreo 40 de metri, ceea ce era absolut puțin pentru generali. Soluția eficace a fost găsită de firma Brandt din Franța și a constat dintr-un aruncător de mine sau un tun al săracului. Arma avea o masă de 58 kg și puține piese, ceea ce o făcea ușor de fabricat. Problema era că noul sistem de calibrul 81 mm cerea bombe speciale, dar s-au găsit fondurile necesare dotării trupelor cu noul dispozitiv mortal. Muniția ușoară avea 3,25 kg și cea grea ajungea la 6,9 kg. Partea și mai proastă era că țeava lisă nu dădea precizie și era necesar un consum mare de proiectile pentru a satura o zonă străbătută de inamic. Se puteau lansa și 18 lovituri pe minut, ceea ce făcea dificilă aprovizionarea cu muniții în condiții de front. Totuși, puterea de foc a infanteriei era sporită în mod deosebit și inconvenientele nu mai erau luate în seamă, mai ales că schijele din oțel provocau răni cumplite, devastatoare în raport cu cele dezvoltate de gloanțele clasice. Armata Parisului a primit până la Al Doilea Război Mondial 8.000 de exemplare de Brandt model 27/31 și nu se poate spune că firma producătoare a suferit de lipsa comenzilor. Arma a fost solicitată la export și a fost copiată de aliații și rivalii Franței.

Nici aceste guri de foc nu erau satisfăcătoare pentru generali și producători. Industria poate întotdeauna mai mult și Uniunea Sovietică a introdus în producția de serie un obuzier de calibrul 203 mm în anul 1931. Acesta aducea practic războiul naval pe uscat prin proiectilul cu o masă de 100 kg și presiunea apărută la lansare impunea sporirea grosimii tuturor componentelor din oțel și astfel gura de foc cântărea 17.7 tone. Nu făcea economie tovarășul Stalin când era vorba de armament de calitate superioară și, mai ales, nimicitor. Avea cusurul că trăgea rar, dar concentrarea pieselor permitea zdrobirea pozițiilor inamice sub impactul loviturilor. Nici aprovizionarea cu proiectile nu era o problemă pentru fabricile staliniste. Dacă par totuși cheltuielile prea mici cu aceste dispozitive ucigătoare, nu trebuie să se uite că aveau nevoie de mijloace speciale de tracțiune și chiar germanii au fost în dificultate în ceea ce privește utilizarea gurilor de foc capturate. Nevoia de oțel pentru acest gigant nu era o problemă pentru liderul de la Kremlin deoarece în perioada de recesiune a intrat în funcțiune combinatul metalurgic de la Magnitogorsk, cel ce și astăzi are producția trecută la secret. Obuzierul M1 era dezvoltat în SUA și avea același calibru și primele fotografii au fost lansate în presă în 1931. Proiectilul utilizat avea masa de 90,7 kg și producția a fost dezvoltată lent din cauză că nu existau interese privind cucerirea de vaste teritorii terestre ca-n cazul sovietic. Când au izbucnit ostilitățile, modelul era gata de introdus în producția de mare serie și astfel impactul asupra populației a fost mai limitat. Nu s-a ajuns la foamete ca-n cazul Uniunii Sovietice. Nu era ieftin de asamblat un colos de aproape 13,5 tone.

Criză de supraproducție

Aceste câteva produse menționate demonstrează că n-a fost criză în epoca zisă acum interbelică, dar politicienii epocii se ocupau cu anumite jocuri secrete și jucăriile militare înghițeau cele mai bune materiale și absorbeau energia celor mai luminate minți din domeniul tehnic. Și forța de muncă trebuia să fie de cea mai bună calitate. Recesiunea a fost provocată de poftele și deciziile celor aflați la putere, dar s-a dat vina pe sistemul de producție capitalist pentru că acesta nu putea să se apere și nici nu prea avea avocați în epoca în care exista o beție ideatică de stânga, fenomen ce s-a păstrat până astăzi.

Marea Criză Economică a fost de supraproducție, dar era vorba despre o sporire a livrărilor de arme pentru noi și noi efective umane, politicienii epocii spunând adevărul doar cât să nu mintă. Industria a produs din plin și noi fabrici au înflorit în zisa eră de criză. Dacă era recesiune mondială și prea multă marfă pe piață, de ce se înmulțeau capacitățile industriale? Adevărul este că din anul 1926 au fost amplificate cererile de produse militare și astfel cheltuielile bugetare au fost dirijate spre distrugere și nu spre nevoile maselor populare. Politicienii epocii doreau mai multă putere și doreau să vadă cât mai multe victime, pofta de sânge a speciei persistând în ciuda evoluției intelectuale și a introducerii școlii. Morții din trecutul îndepărtat întind mâna să robească prin ideile învechite și să țină generațiile tinere în capcana trecutului.

_{Foto sus: Pușca-mitralieră Breda model 1930 (© JustSomePics / Wikimedia Commons)}