Marea Criză Economică făcută de politicienii interbelici

Orice carte de istorie contemporană amintește despre perioadele de recesiune produse din cauza viciilor sistemului capitalist concurențial. Cea mai cunoscută a rămas cea care a devastat planeta în perioada 1929 – 1933, efectele fiind resimțite până la declanșarea unui nou conflict mondial. Specialiștii au analizat și au descris pe larg cauzele, desfășurarea și consecințele nenorocirii economice și de vină a rămas stilul de producție capitalist, cel ce generează conflicte devastatoare între firme. Eliminarea concurenței de pe piață este comparabilă cu un război în care se folosesc toate metodele economice în loc de armament. S-a dat vina pe ceva ce nu poate să fie pedepsit și astfel conducătorii epocii au rămas în amintirea specialiștilor drept cei care au căutat soluții, dar n-au putut să se opună unui adevărat tsunami devastator pentru uzine, fermieri și bănci.

Aceasta este interpretarea tradițională și se merge înainte în mediul științific. Marea Criză Economică este dată ca exemplu didactic pentru a nu se mai repeta erorile trecutului. Partea proastă este că sistemul capitalist de producție de la nivel planetar nu avea probleme, ci a fost deturnat de la rolul creator spre cel de distrugere prin cererea din ce în ce mai mare de armament mai performant și mai scump.

Primul Război Mondial demonstrase puterea mașinilor pe câmpurile de luptă și era normal ca liderii politici să ceară oamenilor de știință să proiecteze tehnică de ucidere și distrugere în masă. Se făcea totul pentru distrugerea civilizației și nu contau sumele investite în arme. Tunul a fost principalul mijloc de nimicire în timpul luptelor de tranșee și a fost normal să impresioneze. Partea proastă a sistemului de artilerie consta în masă și în fragilitatea unor componente.

A fost necesară reproiectarea gurilor de foc și descoperirea de noi aliaje cu proprietăți superioare pentru a putea rezista forței pulberii de azvârlire. Iosif Stalin a deturnat cea mai mare parte a economiei sovietice spre producția militară, ceea ce mai rămânea fiind doar strictul necesar pentru supraviețuirea maselor de viitori luptători în revoluția mondială. Infanteria trebuia sprijinită de tunuri ușoare care să fie permanent lângă trupe.

Au fost produse 4.708 tunuri M1927 de calibrul 76,2 mm, dar muniția acestora era prea slabă pentru a distruge fortificații de campanie sau pentru a avaria un blindat. Au fost introduse în producție obuzierele M1910/1930 și erau gata, în iunie 1941, 5.900 de exemplare. Un singur obuz de calibrul 122 mm avea o masă de 21,76 kg și Stalin a cerut livrarea de cantități cât mai mari de muniții.

Să nu se mai repete situațiile din prima conflagrație mondială în care se făcea economie pentru că nu se planificase consumuri specifice unui război industrial. Erau sprijinite de cele 2.611 guri de foc de calibrul 152 mm M1909/1930, un adevărat vis al oricărui general implicat într-un conflict de durată. Dacă inamicul dispunea de fortificații din beton armat, nu erau probleme pentru trupele pregătite de ofensivă. Obuzierul de calibrul 203 mm a fost livrat începând din 1931 în 849 exemplare și a fost supranumit Barosul lui Stalin pentru puterea loviturilor, dezavantajul fiind dat de cadența mai redusă. Era un adevărat simbol al metalurgiei, o singură armă având masa de 17,7 tone și consuma proiectile de 100 kg.

Apărarea antiaeriană putea să fie asigurată de 3.821 de tunuri de calibrul 76,2 mm M1931. Renumitul tun sovietic de calibrul 45 mm a început căutarea de tancuri și alte blindate din anul 1932. A fost o gură de foc performantă și putea să lupte și împotriva infanteriei pentru că dispunea și de proiectile explozive. Chiar dacă se scrie că tehnica sovietică nu era realizată la cele mai înalte standarde de finisare, militarii germani au fost impresionați de puterea de distrugere și au utilizat piesele de captură împotriva foștilor proprietari.

Investiții în domeniul naval

Artileria terestră poate să impresioneze la parade, exerciții și în luptă, dar este departe de performanțele oferite de gurile de foc instalate pe navele militare, totul cu un cost pe măsură. Guvernele marilor puteri n-au făcut economie atunci când a fost vorba de investiții în domeniul naval și numai US Navy a primit, în perioada 1928 – 1941, 18 crucișătoare grele, cetăți plutitoare ce puteau pentru scurt timp să provoace probleme chiar și cuirasatelor.

Artileria de calibrul 203 mm era formată din câte nouă sau 10 tunuri dispusă astfel încât să permită o concentrare a tirului asupra țintei. Modelul clasic era format din trei turele triple și era greu de egalat de variantele clasice cu patru turele duble. Crucișătorul greu era o mașină de luptă complicată și dificil de realizat și întreținut. Numai SUA, Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia și Germania au avut șantiere navale capabile să furnizeze vapoare din această categorie, Uniunea Sovietică având probleme la capitolul tunurilor de calibrul 203 mm.

Înarmarea era mai puțin vizibilă în domeniul submarinelor, dar autoritățile de la Paris au dorit să dispună de o flotă impresionantă pentru acțiuni la distanță de bazele din metropolă. Au fost recepționate 31 de unități din Clasa Le Redoutable și șase șantiere au fost implicate în programul de construcție. Erau dificil de manevrat în ape puțin adânci, dar n-au fost probleme cu modelarea metalului în nave adaptate pentru mări. Era criză, dar s-au găsit banii pentru cinci unități din Clasa Argonaute.

Autoritățile franceze nu s-au sinchisit de prăbușirea bursei americane și de alte fenomene economice specifice unei recesiuni. Comenzile către șantierele navale curgeau. Marea Britanie nu accepta concurența chiar din partea unui aliat și au fost puse în șantier trei submarine din Clasa Thames, alte 17 urmând să fie asamblate după primele exemplare. Erau prea dificil de manevrat și politica Amiralității a fost schimbată. Au fost finisate unitățile aflate în construcție.

Muncitorii trudeau la construirea unităților dotate cu artilerie performantă, dar proiectanții se gândeau deja cum să ducă avioanele până-n mijlocul oceanelor. Portavionul nu era un vapor prea frumos prin arhitectura cu punte pe toată lungimea corpului, dar se anunța o bijuterie a tehnicii militare prin faptul că era un aerodrom plutitor și mobil. US Navy a comandat și a primit prima navă construit special în acest scop și USS Ranger putea să aibă la bord 76 de aparate de zbor. Este interesant că politicienii se văitau de problemele economice, dar a fost dată comandă pentru două portavioane din Clasa Yorktown. Criza era tratată cu arme din ce în ce mai grele și nu contau suferințele oamenilor decât în timpul campaniilor de imagine. Noul tip de navă era deosebit de complicat din punct de vedere tehnic și numai SUA, Marea Britanie și Japonia au putut să asambleze astfel de unități.

Şantierele navale lucrau la navele noi, dar nu erau uitate cele vechi ce puteau să mai fie utile și astfel să fie economisite fonduri. Au avut loc modernizări radicale și grupul energetic a fost obligatoriu trecut pe petrol, ceea ce ducea la mărirea autonomiei și a vitezei de deplasare. Partea proastă pentru conducătorii marilor puteri consta în costurile noului combustibil ce nu se găsea tocmai în statele industrializate.

SUA și Uniunea Sovietică aveau țiței din belșug, dar celelalte mari puteri au fost obligate să-l aducă de peste mări și țări, ceea ce implica și dezvoltarea unei întregi flote de petroliere. Au apărut rafinării și depozite impresionante pentru necesitățile vapoarelor militare. Un distrugător obișnuit putea să ia în rezervoare până la 400 t, dar un crucișător greu avea nevoie de 1.600 t. A fost absolut normal să sporească șomajul în zonele din care se extrăgea cărbunele și nici efectivele de marinari nu mai erau ca la 1900. Petrolul și mașinile noi măturau posturile oamenilor, patronii fiind obsedați să reducă din costuri prin diminuarea numărului de angajați. Mașinile nu iau prizonieri.

Transformările implicau modificarea sau îngroșarea blindajului, tunuri principale și antiaeriene noi și sisteme antitorpilă. Oțelul înalt aliat era scump și implica metale rare, dar specialiștii perioadei au găsit soluții uimitoare. Marea Britanie dispunea de o adevărată mină în apele reci din nord și s-a trecut la ranfluarea navelor germane sabordate în anul 1919. Renumitul aliaj furnizat de firma Krupp era acum utilizat de către englezi. Cele mai costisitoare erau însă instrumentele pentru observarea inamicului și pentru dirijarea focului de artilerie. Flotele militare ale marilor puteri s-au schimbat la față în perioada de recesiune economică și aproape că n-a fost criză în domeniu.

Marea Criză Economică a fost declanșată și amplificată de aceste pregătiri militare, dar s-a dat vina pe bursa americană pentru că există la nivel mondial o jenă să se vorbească despre rolul partidelor în aducerea nenorocirilor, mai ales atunci când acestea sunt de stânga. Mulți istorici preferă să repete la infinit teoriile clasice și nu mai au timp să gândească logic și științific.

_{Foto sus: Portavionul USS Ranger (© Library of Congress)}