Marcel Pauker, lider al comuniştilor români, anchetat şi împuşcat în URSS

La începutul lui octombrie 1937, Marcel Pauker, lider al comuniştilor români, e chemat la Moscova pentru a răspunde unei anchete a Kominternului. Șefii Internaționalei comuniste voiau să ştie cum stă treaba cu lupta fracţionistă din PCR, în vâltoarea căreia Marcel Pauker a fost unul dintre eroii principali.

Comunist serios, adică disciplinat, ştiind ce înseamnă o anchetă a Kominternului, Marcel Pauker se aşterne pe scris. În nici lună, el dă gata 400 de pagini de text: „Despre unele problem interne ale conducerii”, „Despre perioada luptei fracţioniste”, „Neînţelegerile cu tov-anda”.

După 1989, profitând de dezgheţul moscovit, fiica lui Marcel şi a Anei Pauker, Tatiana Brătescu, obţine dreptul de a scotoci prin arhivele NKVD-ului după documente privitoare la tatăl său. Paginile scrise de mâna lui Marcel Pauker la Moscova şi-au găsit locul într-un volum tipărit la Editura Univers Enciclopedic, în 1995, sub titlul Lichidarea lui Marcel Pauker.

În sine, documentele sunt de o plicticoşenie somniferă. Fruntaşul comunist a trudit la un soi de dare de seamă a activităţii sale, cu rapoartele despre Elena Filipovici şi despre lupta fracţionistă drept anexe. Amănuntele ţin de viaţa internă a PCR, de relaţiile comuniştilor autohtoni cu Kominternul.

Or fi fost interesante pentru Marcel Pauker și pentru ai lui. Pentru noi, rămân complet reci. Mai ales că sosul în care plutesc e celebrul limbaj de lemn comunist. Şi cu toate, acestea, citim cenuşiile pagini din volum cu o înfrigurare neobişnuită. Motivul? Noi ştim ceea ce nici nu bănuia Marcel Pauker în zilele şi nopţile când îşi făcea raportul. Şi anume că la puţin timp de la încheierea anchetei, va intra pe mâinile NKVD-ului. Va fi arestat, anchetat şi împuşcat.

Procesul are loc în 29 iulie 1938. Execuţia, în 16 august 1938. Nebănuind cel așteaptă la capătul scrisului, autorul se comportă în limitele normalităţii comuniste. Compune un Raport mediocru. Noi însă, care ştim sfârşitul, îl reproiectăm asupra textului. Şi-i dăm o valoare pe care acesta nu o are: cea a unui text scris de un om care ştie ce-l aşteaptă.

Drept urmare, parcurgem materialele (pentru că ăsta e singurul termen ce le poate defini) cu sentimentul că fiecare rând, fiecare literă, fiecare virgulă aparţine unui om conştient că de ceea ce scrie depinde viaţa sa. De aceea atribuim documentelor o tensiune ieșită din comun. Graţie finalului, facem din autor un personaj care n-a existat în realitate. Un exemplu din numeroasele ciudăţenii ale procesului, numit de sociologii moderni ai literaturii receptarea operei de artă.

_{Foto sus: Marcel Pauker (© Wikimedia Commons)}