Majadahonda, 1937 - Români contra români pe frontul războiului civil din Spania

În iarna anului 1937, la nici două luni după ce delegația Gărzii de Fier, trimisă de la București, ajunge în Spania, voluntarii primesc botezul focului pe unul dintre cele mai statice si mai îndârjite fronturi din timpul acestui război - cel din apropierea Madridului.  Tot aici, dar de partea cealaltă a baricadei se găseau românii trimiși prin intermediul Mosocovei pentru apărarea cauzei republicane. Momentul este cel puțin interesent pentru că în jurul său s-a discutat mult. La Majadahonda au fost români contra români?

Majadahonda 13 ianuarie 1937 

După cum relatează majoritatea istoricilor spanioli, indiferent de apropierea doctrinară, momentul Majadahonda ianuarie 1937, nu este unul special. Totuși, în jurul acestui moment liderii Gărzii de Fier au construit un întreg cult, iar opozanții lor, comuniștii români, vor descrie în felul lor acest eveniment. 

Există cel puțin mărturii directe, scrise de participanți la eveniment, plus una indirectă. Relatările lor ne oferă niște concluzii cel puțin interesante.  

Am văzut din descrierea celor opt legionari care a fost evoluția lor în perioada imediat următoare întoarcerii în țară. Cei mai mulți au sfârșit împușcați la Râmnicu Sărat în 1939. Prințul Alexandru Cantacuzino și preotul Ion Dumitrescu-Borșa au lăsat două cărți cu memoriile lor din acest război, în care consemnează cum au trăit momentul Majadahonda – 1937.  

În cartea „Pentru Christos – Amintiri de pe frontul din Spania”, apărută în 1937, prințul Alexandru Cantacuzino descria astfel momentul: „Pe la ora trei, ocupăm nişte tranşee înaintate. Bombardamentul reîncepe. Ionel Moţa ne strigă: «Dacă suntem înconjuraţi, nu cade prizonier nimenea. Murim toţi împreună!». Sunt ultimele cuvinte. Exploziile obuzelor ne acopereau cu pământ. O detunătură doborâtoare mă forţează să închid ochii. Când îi deschid, o clipă după aceea, privirea îmi cade, la un metru şi jumătate de mine, asupra unui corp întins cu faţa spre pământ. Îngenunchiu şi îi ridic capul. E Ionel Moţa. La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranşeei. Mă întorc şi urlu lui Clime şi părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanţelor şi al obuzelor: «Ionel şi Marin sunt morţi!». Peste haina cu stropi cu sânge neînchegat, ceasul lui Ionel Moţa atârnă de lanţ, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert. Prin haina străpunsă şi sfîrtecată a lui Ionel Moţa se văd culorile Drapelului Românesc. E drapelul nostru pe care era scris: Legiunea Arhanghelului Mihail… Desfac drapelul şi îl întind peste trupurile lor”. 

Aceeași scenă, cea a răpunerii în luptă a celor doi legionari, a fost descrisă de încă un martor ocular, preotul Ion Dumitrescu-Borșa, în cartea sa din 1940, „Cea mai mare jertfă legionară”, și reluată apoi în volumul „Cal troian intra muros – Memorii legionare”, apărut în 2002: 

„Un obuz a făcut explozie lângă noi și ne-am pomenit acoperiți de pământ. Ne-am ridicat îngroziți. Alecu (n.m., prinţul Alexandru Cantacuzino), văzând că mitraliera noastră a încetat, s-a dus să o pună în funcțiune. Când să se întoarcă, Alecu a dat de Moța și Marin întinși într-un lac de sânge. I-a pipăit și a strigat la noi: „Părinte, Moța și Marin sunt morți!”. Am simțit că-mi îngheață sângele în vine”. 

Totuși, nu doar legionarii au mărturii de la fața locului. Un ofițer român, veteran al Brigăzilor Internaționale comuniste din războiul civil din Spania, politician comunist și tatăl fostului prim-ministru român Petre Roman, Valter Roman (născut Ernest Neulander), se afla în Brigada a XI-a a armatei republicane. Această brigadă, până la desființare, a fost una dintre cele mai multi-etnice din componența structurilor militare republicane, iar aici au fost înrolați cei mai mulți dintre cei aproximativ 600 de voluntari români care au luptat în Spania pentru forțele guvernamentale.  

În cartea sa „Sub cerul Spaniei – Cavalerii speranței”, publicată în 1972, confirmă că se afla în Brigada a XI-a, dar era chiar pe segmentul de front din fața Majadahondei. El relatează evenimentul doar citând un alt autor, pe comunistul italian Luigi Longo: 

„Aici, la Majadahonda – scrie Luigi Longo – s-au întâlnit față în față voluntarii antifasciști români cu grupul de mercenari fasciști, trimiși de agentura fascistă «Garda de Fier», și unde și-au găsit sfîrșitul lor fără de glorie cei doi fasciști români Moța și Marin”. Apoi completează cu niște note personale, dar care sunt lipsite de informație istorică: „Este cunoscut că mișcarea legionară a trimis în sprijinul mercenarilor franchiști șapte așa-ziși voluntari. Alăturîndu-se forțelor fascismului internațional care înăbușea nu numai lupta pentru libertate în Spania, dar amenințau și libertatea și independența României, integritatea teritorială a patriei, mișcarea legionară a pășit, în continuare, pe drumul trădării intereselor naționale ale poporului român. Cine se aseamănă se adună – spune un vechi proverb românesc. Adăpați la ideologia huliganismului și a crimei, fasciștii români nu putea fi decît alături de franchiști și de fasciștii germani și italieni, de care îi lega ura comună împotriva progresului omenirii”. 

Totuși, în anii în care pregătea cartea, Valter Roman a avut discuții pe acest subiect cu scriitorul și scenaristul român Titus Popovici. Prozatorul a așternut în scris, în romanul său memorialistic „Disciplina Dezordinii”, apărut în anul 1998, împrejurările în care legionarii Moța și Marin și-au găsit sfârșitul, așa cum susținea el, le-ar fi aflat de la Valter Roman direct, care însă nu ar fi dorit să așearnă în lucrarea sa:  

„Ne-au parvenit informații că la Majadahonda au apărut în tranșee cei șapte legionari. Generalul Walter (Carol Swiercsevky, ofițer al armatei sovietice, de origine poloneză) a aprobat ca această problemă să se rezolve între români. Am detașat din divizionul de artilerie Tudor Vladimirescu bateria comandată de Nicolae Cristea și l-am trimis la observație înaintată pe Nicu Pop. S-a târât prin ceață până la câțiva metri de Legiunile Străine, unde a auzit vorbire românească. A comunicat coordonatele și, în momentul de îngânare a zorilor, bateria lui Nicolae Cristea a deschis focul…”. 

Ceea ce povestește Titus Popovici poate fi plauzibil. Rezumându-ne strict la informațiile istorice pe care de deținem din numeroase surse, români erau prezenți în Brigada a XI-a care apăra Madridul, inclusiv maiorul Valter Roman. Dacă obuzul sovietic, căzut peste cei doi legionari, a fost tras dintr-un tun manevrat de un soldat român sau dacă cel care a dat ordinul a fost chiar Valter Roman, nu putem ști cu siguranță, întrucât evenimentul este unul minor la nivelul conflictului civil din Spania.  

Fragmentul face parte din articolul „Românii care au luptat în războiul civil spaniol”, publicat în numărul 264 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 ianuarie - 14 februarie, și în format digital pe platforma paydemic.

Cumpără acum (revista:264)

FOTO: Wikimedia CommonsFOTOTECA ONLINE A COMUNISMULUI ROMÂNESC

Mai multe