Jeni Acterian, iubiri mărturisite în „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“

Când a început să-şi scrie jurnalul, în anul 1932, adolescenta Jeni Acterian nu s-a gândit vreo clipă că acesta va vedea lumina tiparului. Ba chiar s-a împotrivit puternic numai şi acestui gând.

Marcată de timpurile pe care le traversa şi de propriile trăiri, autoarea a intenţionat nu o dată să-şi distrugă însemnările. Dar acestea au supravieţuit, în ciuda vremurilor tulburi care au schimbat evoluţia unei naţiuni.

Jeni Acterian s-a născut la 22 iunie 1916, într-o familie de armeni din Constanţa. La 16 ani începe să scrie ceea ce avea să devină „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“, pe care îl ţine până în anul 1947, când se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, secţia Regie.

Cu o pasiune extraordinară pentru lectură, Jeni absolvise anterior Facultatea de Litere şi Filozofie, cu o teză de licenţă pe o temă de logică matematică: „Raţionamentul prin coerenţă“. Este remarcată de profesorul Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez, care îi promite o bursă pentru doctorat la Sorbona. Izbucnirea războiului o ţine însă pe Jeni în România.

Sub numele de scenă Jeny Arnota, tânăra traduce piese din franceză şi engleză şi este asistentă de regie pentru Marietta Sadova (soţia fratelui său Haig Acterian, considerat de Emil Cioran „omul cel mai bun“ pe care l-a cunoscut vreodată şi mort în război) şi pentru Liviu Ciulei, la Teatrele Odeon, Municipal şi Tineretului.

„Se căsătoreşte cu un tânăr actor, dar căsnicia cu el o dezamăgeşte în asemenea măsură încât se cufundă în ceea ce azi s-ar numi o depresie severă: timp de peste o lună, se închide în casă şi, rămânând într-o muţenie absolută, nu mănâncă şi nu face nimic altceva decât să fumeze încontinuu. Revine apoi la o viaţă normală, dar nu se duce în provincie, unde fusese mutată cu slujba, ci stă acasă, traducând piese de teatru. Se îmbolnăveşte de maladia Hodgkin (limfogranulomatoză malignă), pe atunci practic incurabilă, şi moare la 29 aprilie 1958, în vârstă de numai 42 de ani“, notează biografii ei.

Jurnalul ei este considerat de Doina Uricariu „o revelaţie a memorialisticii româneşti“, comparabil doar cu Jurnalul lui Mihail Sebastian. În însemnările lui Jeni se regăsesc personalităţi uriaşe ca: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Petru Comarnescu, Marieta Sadova, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian. Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Clody Berthola, Liviu Ciulei etc.

Fratele care a rămas în viaţă, Arşavir Acterian, a ezitat îndelung să publice jurnalul lui Jeni. „Jurnalul era destinat focului, autoarea neînchipuindu-şi, neacceptând să fie citit de ochi străini. Vina dării în vileag a acestui jurnal îmi aparţine întru tot, eu neştiind dacă fac bine sau rău“, scria Arşavir Acterian în deschiderea ediţiei tipărite.

Să aruncăm o privire în gândurile lui Jeni Acterian

14 decembrie 1937

Când mă întâlnesc cu Emil Cioran sau mă gândesc la el am întotdeauna un fel de mirare-regret. Mirare că, în linie genetică, simte atât de identic cu mine. Are aceeaşi „structură“, aş zice. Şi regret pentru că am impresia – nu ştiu de ce – că asta mă bagatelizează. Ideea că cineva „seamănă“ cu mine îmi displace teribil. Ăsta e orgoliu, probabil.

16 decembrie 1937

Mă întreb dacă-l iubesc. El mi se pare atât de departe… E totuna cu a iubi luna.

2 ianuarie 1939

În ultimul timp mă gândesc foarte mult la Nae Ionescu. Este singurul om pe care l-am iubit vreodată în felul acesta. Şi cred că dacă nu l-aş fi întâlnit, cuvintele „respect“ şi „admiraţie“ ar fi rămas pentru mine nişte cuvinte fără conţinut. În felul acesta, nu pot tolera să fie bârfit în faţa mea.

11 ianuarie 1946

Îl aştept pe Liviu Ciulei să lucrăm la „Golden Boy“. De câteva zile sunt cam nebună. Este cert că mă munceşte în surdină gândul la Sandu Eliad (n.r. bizantinologul Alexandru Eliad). Este cert că e o bestie. Este cert că mă gândesc la el mai mult de necaz pentru atitudinea lui decât pentru dragostea propriu-zisă.

2 mai 1946

Despre filozoful Alexandru Dragomir, primul ei iubit

„Am făcut-o ca să nu am pe urmă îndoială în mine că poate existenţa nu e această levitabilă şi fascinantă otravă, ci ar fi putut fi un simulacru de Paradis… Simţeam cum se stinge în mine tot ce ar fi putut fi mare în această legătură… Ratez şi asta în viaţă pentru că omul din faţa mea e un omuleţ. E un omuleţ tare lipsit de dimensiuni, plin de orgoliu mic, de demnităţi mici, de dorinţa de a fi interesant. Ce să faci, dacă e atât de greu ca un om să fie simplu şi autentic, cald şi adânc… Ce să faci dacă omul e atât de rar mare. Decă n-a simţit că nu era momentul să aibă dreptate sau să sublinieze asta, ci să înţeleagă şi să iubească.

21 octombrie 1946

Asta-i viaţa cu S. (n.r. Alexandru Dragomir): două zile bune, două luni catastrofale (…) Mă iubeşte cu furie, cu gelozie, cu caracter urât.

2 noiembrie 1946

În fond, puţinul pe care-l pretind eu de la un bărbat în dragoste, adică relaţii civilizate şi puţină eleganţă, este probabil imens şi inaccesibil în acest climat. Nu poţi „pretinde“ de la oameni nimic. Dacă te încăpăţânezi s-o faci, s-o faci tu. Pot în schimb pretinde de la mine tot.

16 noiembrie 1946

Ce să fac?! E o incapacitate în mine de compromisuri, de lucru pe jumătate de măsură. Îmi trebuie maximum, îmi trebuie infinitul mării, orizontul; îmi trebuie claritatea cristalină, curăţie, lumina peremptorie de soare cald. Nu pot face decât o mare dragoste sau nimic. (…) Am să dau tot în această mare dragoste, pentru că aşa e frumos, să dai tot. Şi aştept să văd cum vor râde zeii de data asta.

„Deşi opera ei cuprinde doar un excepţional jurnal şi un volum de corespondenţă, ambele apărute postum, Jeni Acterian face parte cu siguranţă din familia marilor intelectuali interbelici“, consemnează editura Humanitas, sub a cărei egidă a fost publicat „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“.