Alice Voinescu a scris, în jurnalul ei, pagini inedite despre marile personalităţi interbelice: „Iorga o avea păcatele lui, dar e un om rar“

„Jurnalul“ scriitoarei şi traducătoarei Alice Voinescu (1885-1961), publicat pentru prima dată, în 1997, la Editura Albatros, a fost reeditat şi a apărut în două volume, în 2013, la Editura Polirom. Cele două volume de memorialistică fac parte din colecţia „Biblioteca Memoria“ a Editurii Polirom. Nicolae Iorga, George Enescu, Regina Maria şi André Gide se numără printre cei care sunt portretizaţi în paginile jurnalului.Alice Voinescu a fost eseistă, scriitoare, traducătoare şi critic de teatru. După ce a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, şi-a luat, în 1913, doctoratul la Sorbona, fiind prima româncă doctor în filosofie.    

Aceasta a fost profesoară de estetică şi istorie la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică. A susţinut, de asemenea, numeroase conferinţe pe teme sociale şi culturale atât la radio, cât şi la Universitatea Liberă din Bucureşti.    În timpul regimului comunist, Alice Voinescu a fost închisă la Jilava şi la Ghencea, apoi a fost exilată în comuna Costeşti, lângă Târgu Frumos. A publicat lucrări de filosofie, estetică şi teatru, printre care:„Montaigne“ (1936), „Aspecte din teatrul contemporan“ (1941) şi „Eschil“ (1946). Postum au apărut volumele „Scrisori către fiul şi fiica mea“ (1994) si „Scrisori din Costeşti“ (2001). 

Început în 1929, la sugestia scriitorului francez Roger Martin du Gard (1881-1958), în cadrul uneia dintre numeroasele întâlniri de la Pontigny (Franţa) la care a fost invitată, şi continuat, cu scurte întreruperi, până în preajma dispariţiei sale, jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însemnări despre evenimente şi personalităţi din perioada interbelică şi postbelică. Printre cei ce îşi găsesc locul în paginile cărţii se numără:Nicolae Iorga (1871-1940), George Enescu (1881-1955), Regina Maria (1875-1938) şi André Gide (1869-1951).

Alexandru Paleologu (1919-2005) a scris prefaţa pentru ediţia din 1997 a „Jurnalului“, care se regăseşte şi în noua ediţie a lucrării. Astfel, „Cititorul de azi va descoperi în acest jurnal o lume pentru reprezentarea căreia nu dispune decât de repere răzleţe, doar parţial şi poate impropriu, eventual derutant, corelabile în contextul istoric şi social. Desigur, figurează aici multe celebrităţi, şi româneşti şi străine, figurează şi personalităţi mai mult sau mai puţin ilustre, dar şi alte persoane doar notabile în epocă, a căror însemnătate s-a şters odată cu dispariţia acelei lumi, plus nenumărate altele strict private, dar de mare distincţie şi calitate umană, care contribuiau la strălucirea ei“.

Dorul de Gide şi concertele lui Enescu  

Întâlnirile de la Pontigny o bucuraseră nespus pe Alice Voinescu, care se gândea frecvent la prietenii săi André Gide şi Roger Martin du Gard:„Azi mi-am adus aminte de Pontigny. Mi s-a făcut dor de omenie curată. L-am visat pe Gide că a trecut peste nişte drumuri şi canaluri pentru a-mi strânge mâna“ (2 octombrie 1929).

Alice Voinescu a scris în repetate rânduri despre concertele lui George Enescu, precum şi despre întâlnirile ce aveau loc acasă la Maruca Cantacuzino (născută Rosetti Tescanu), unde mai cânta maestrul. 

După mai mulţi ani, pe 2 decembrie 1941, Alice Voinescu nota:„şi azi am fost la Maruca şi am ascultat muzică frumoasă. Am stat în dormitor. Maruca în pat, Maestrul cânta alături“.

Despre Nicolae Iorga: „Moartea domnului Iorga m-a exasperat“  

Pentru Alice Voinescu, Iorga era „un om de o prodigioasă cunoaştere“, care, în pofida păcatelor sale, rămânea un om rar. În paginile jurnalului, aceasta descrie şi casa istoricului român:„Stampe foarte frumoase, cărţi, scoarţe româneşti, soare, flori pretutindeni pe stelaje ca la mama acasă. [...] Borcanele de dulceaţă înşirate pe bancă, în vecinătatea vechilor stampe-casă boierească românească!“.  

Pe 5 februarie 1934, diarista nota:„Întotdeauna resimt dureros lipsa culturii mele istorice şi literare, în sensul cel mai strict al cuvântului, dar acut, ca ieri, n-am simţit-o niciodată. [...] Nu m-am liniştit decât când mi-am mărturisit ignoranţa. Am simţit-o şi mai vast când dl Iorga părea convins că sunt doar o modestă. Niciodată n-am fost mai disperată de lipsa mea totală de memorie!“. Ulterior, Alice Voinescu a scris despre dispariţia lui Iorga, „condamnându-i“ pe asasini.

Despre Regina Maria:„Era frumoasă şi plină de bucurie“    

Pe 19 iulie 1938, la o zi după dispariţia Reginei Maria a României, Alice Voinescu a încercat să îşi aline durerea, povestind despre cea care „nu se putea naşte decât regină“:„Cum vorbea de «snobismul regilor»-cu râsul omului mare, înduioşat pentru patimile unor dragi copii mici![...] Dejunul cu Domniţa Ileana-Nu mai isprăveam să mănânc şi Ea aştepta, se scula, punea plăci de patefon“. 

Alice şi Stello Voinescu, o căsnicie nefericită    

În 1915, Alice Voinescu a refuzat postul de lector la Paris, pentru a se căsători cu avocatul Stello Voinescu. Cu toate că cei doi se iubeau, căsnicia lor nu a fost deloc fericită. Adesea, soţul scriitoarei avea nevoie de aventuri amoroase, pentru a se simţi din nou liber:„Iar o decepţie cu Stello, nu doar că m-a trădat pentru L.Stef., dar ne-a trădat pe amândouă printr-o uşurinţă care pare esenţială sentimentalităţii lui. E un superficial iremediabil în ale inimii“.  

Mai mult, reproşurile transformau viaţa de cuplu într-un adevărat chin:„Stello plin de venin contra mea. Acuză, face rechizitorii. Pentru mine cazul e pierdut. E un munte pe care nu-l pot duce în spinare. Simt cum leşin pe dinăuntru în faţa acestei dezordini intime“ (10 mai 1938). 

Pe lângă reflecţiile asupra propriei persoane, Alice Voinescu obişnuia să scrie şi despre contextul istoric şi social:„Se petrec evenimente mari, noi suntem prea mici să le sesizăm importanţa. Sufăr să văd români bătându-se cu români, vărsând sânge românesc, când duşmanul e în ţară şi la graniţi şi cei din jurul meu nu înţeleg. Egoismul îi face orbi la toate, la tot ce nu le convine. Sunt vinovaţi legionarii de ce se întâmplă acum, dar de ce asemenea reacţii? Şi, oricare ar fi fost vina, a oricui, durerea e aceeaşi, şi viitorul e întunecat“ (23 ianuarie 1941). 

19 luni de închisoare, în timpul regimului comunist  

Scriitoarea considera că regimul comunist este o primejdie pentru omenire:„Dacă totuşi, mă încăpăţânez în poziţia mea, e că metodele întrebuinţate de comunism sunt inumane şi pentru că azi aceste metode se petrec pretutindeni unde comunismul a pus piciorul. Nu neg generozitatea principiilor comuniste, dar resist formei lui actuale, barbare şi primejdioase pentru umanitate. La noi se mai complică şi cu o superficialitate, un lichelism flagrant. Lichelele sunt în toate partidele, dar mă scârbesc mai ales când vor să fie şi reformatoare“ (3 decembrie 1947).    Pentru că îşi manifesta aversiunea faţă de noul regim politic, Alice Voinescu a fost eliminată din corpul didactic al Conservatorului. A petrecut 19 luni în închisoare şi, mai târziu, a fost deportată în comuna Costeşti, lângă Târgu Frumos.

După instaurarea regimului comunist, Alice Voinescu a trăit în sărăcie. Pe 16 februarie 1951, îi mărturisea lui Stello:„Dragule, se petrec lucruri mari în lume, dar noi le trăim pe măsura noastră zilnică. Preocupări meschine îmi închid orizontul, griji mărunte, financiare mă orbesc pentru marele plan divin ce se desfăşoară sub ochii noştri. O găină a fost un eveniment în familie, este dezolant!“. Odată cu înaintarea în vârstă, Alice Voinescu a învăţat să se împace cu gândul morţii. În mai 1961 a scris pentru ultima dată în jurnal: Citeste mai mult: adev.ro/n3yn3d