Iuliu Maniu, „un om de extremă rigiditate morală, în timp ce partidul s-a arătat dispus la tranzacţii“

Cea mai mare provocare politică internă PNŢ a primit-o nu de la muncitorii nemulţumiţi de scăderea salariilor și de șomaj sau de la opoziţia liberală, ci de la fostul principe Carol, îndepărtat de la tron prin actul din 4 ianuarie 1926.

Prințul Carol se manifestase încă din anii 1918-1920 ca un tânăr iresponsabil, care renunțase la tron pentru Ioana (Zizi) Lambrino, recidivând, în decembrie 1924, când i-a trimis Regelui Ferdinand două scrisori, una de la Veneția, cealaltă de la Milano, prin care renunța din nou la toate titlurile și prerogativele cuvenite unui moștenitor al tronului.

Simptomatic pentru lipsa de răspundere a lui Carol este faptul că, în timp ce i se năștea copilul din relația cu Zizi Lambrino, el era deja implicat într-o nouă aventură amoroasă cu actrița Mirela Marcovici, patru luni mai târziu căsătorindu-se cu principesa Elena a Greciei.

Toate aceste tribulații erotico-sentimentale „dezvăluiesc că nefericitul rege Carol, sortit să aducă nenorocirea asupra țării noastre, avea frenezia inconștienței, era lipsit total de sensibilitate morală și de simțul de răspundere“. (Pamfil Șeicaru)

Pe de altă parte, Iuliu Maniu nu acceptase niciodată cu inimă ușoară îndepărtarea lui Carol de la tron prin actul de la 4 ianuarie, văzând în această decizie o manevră a lui Ionel Brătianu de a se eterniza la putere, profitând de o Regență slabă, previzibil a se instala consecutiv decesului Regelui Ferdinand.

Maniu își va aminti mai târziu luările de poziție și atmosfera din Consiliul de Coroană din 31 decembrie 1925, care ratificase decizia lui Ferdinand de a-l îndepărta de la succesiune pe prințul Carol:

„Toți cei care au luat cuvântul s-au declarat, cu diferite comentarii, pentru acceptarea și aprobarea hotărârii Regelui Ferdinand, în afară de domnii Iorga, Vaida și eu... Regele a fost foarte afectat de atitudinea domnilor Vaida, Iorga și a mea, și toți cei prezenți, după terminarea Consiliului de Coroană, au fost unanimi în părerea că s-a terminat cariera mea politică și că soarta partidului nostru este pecetluită“.

Maniu aprecia calitățile lui Carol (inteligență, cultură, putere de muncă), dar, necunoscându-l precum părinții săi sau Ionel Brătianu, nu bănuia de ce porniri josnice și iresponsabile putea fi stăpânit prințul. Oricum, Maniu, precaut din fire, dorea ca, în momentul previzibil al revenirii lui Carol în țară, două chestiuni să fie tranșate clar: refacerea căsătoriei cu principesa Elena (divorțul dintre Carol și Elena pronunțându-se deja în iunie 1928), precum și promisiunea lui Carol că va domni ca un rege constituțional, nu ca un dictator.

Contactele dintre Carol și Maniu erau numeroase, mai ales prin interpuși, însuși Maniu propunându-și pentru vara lui 1930 să întreprindă o călătorie în Franța, unde urma să discute cu Carol detaliile revenirii prințului pe tron. Dar Carol a precipitat evenimentele și, în ziua de 7 iunie 1930, după câteva peripeții de parcurs, a aterizat la București, luând prin surprindere aproape întreaga clasă politică. Maniu și guvernul său nu aveau decât două opțiuni: ori, conform legilor în vigoare, să-l aresteze pe prinț pentru tulburarea ordinii constituționale și să-l expulzeze din țară, ori să intre în tratative cu el.

Maniu, Carol și Elena Lupescu

Întâlnirea dintre Carol și Maniu a avut loc în dimineața zilei de 7 iunie, între orele 2-3, și a fost destul de tensionată, viitorul rege ­comportându-se deja ca un suveran absolut și explicându-i premierului României că el își dorește un guvern de uniune națională, nu unul de partid.

Maniu, neplăcut surprins, contraatacă și-i oferă prințului un loc în Regență, pentru a-și clarifica statutul matrimonial, urmând ca ulterior să fie proclamat rege. Carol pare să se împace cu această idee, dar, imediat după plecarea lui Maniu, convoacă o serie de fruntași politici, inclusiv țărăniști (Ion Mihalache, Grigore Iunian), cărora le afirmă că el nu dorește decât să fie proclamat imediat rege. Era o schimbare de atitudine care urmărea, de fapt, desolidarizarea liderilor țărăniști de Maniu.

În ședința de guvern, Maniu a rămas consternat și profund decepționat de neseriozitatea lui Carol care, în convorbirea cu el, acceptase postura de regent, pentru ca în discuțiile cu ceilalți lideri politici să solicite imperativ coroana. În guvern, majoritatea se pronunță pentru soluția Carol rege, fapt ce îl mâhnește pe Maniu, care, aproape plângând, declară că în 30 de ani de activitate politică nu i s-a mai întâmplat să fie înfrânt.

În realitate, presiunile pentru proclamarea ca rege a lui Carol erau mari și veneau mai cu seamă din partea armatei, dar și din partea majorității parlamentarilor țărăniști. Dezamăgit, Iuliu Maniu declară clar că el nu își încalcă jurământul față de regele în funcțiune, minorul Mihai I, așa încât demisionează, locul său fiind luat de către insignifiantul G. Gh. Mironescu. Noul guvern realizează a doua zi, pe 8 iunie 1930, restaurația monarhică, anulând în Parlament actul din 4 ianuarie 1926 și proclamându-l rege pe Carol.

În fond, în mare parte, istoria politică a anilor ’30 ai veacului trecut este povestea luptei dintre un om, Iuliu Maniu, cel mai adesea neurmat de propriul său partid, cu tendințele dictatoriale ale unui monarh înconjurat de o camarilă coruptă, în centrul căreia se afla metresa lui Carol al II-lea, Elena Lupescu.

Pentru Maniu, lucrurile erau clare: Carol trebuia să renunțe definitiv la Elena Lupescu și să-și refacă mariajul cu principesa Elena. Între austera și sobra prințesă greacă și o femeie de moravuri ușoare, opțiunea lui Iuliu Maniu nu era greu de ghicit. Regele îi promite liderului țărănist că își va reface căsătoria, ba chiar îl însărcinează pe Maniu să se ocupe de pregătirea serbărilor încoronării sale alături de Elena, la Alba Iulia, în septembrie 1930.

Ceea ce omite să-i spună suveranul e faptul că deja amanta sa revenise în țară, adusă de Mihail Manoilescu, care o prezentase la frontieră ca fiind soția sa, și că deja se instalase la castelul Pelișor. Pe 13 iunie 1930, Maniu reluase cârma guvernului, având practic aceeași echipă cu care își începuse guvernarea: Vaida-Voevod la Interne, Mihalache la Agricultură, Iunian la Justiție, Mironescu la Externe, Madgearu la Industrie și Popovici la Finanțe. Aflând de sosirea Elenei Lupescu în țară, Maniu răbufnește în fața regelui:

„M-ați înșelat atât pe mine, cât și țara“.

Carol are chiar tupeul să i-o recomande pe metresa sa, iar Maniu, neadmițând acest gest, își prezintă demisia. Între moralul, aproape rigidul Maniu și regele prins în mrejele unei femei fatale și posesive, conflictul era ireconciliabil. La 8 octombrie 1930, Maniu demisionează și în fața colegilor săi din comitetul executiv al PNŢ, nesolicitând însă partidului să părăsească guvernarea.

„El a apărut astfel ca un om de extremă rigiditate morală, în timp ce partidul s-a arătat dispus la tranzacții.“ (Apostol Stan)

Provocând demisia șefului de necontestat al PNŢ, Carol nu a avut totuși curajul să-și instaureze regimul de autoritate personală, deoarece încă se temea de anvergura politică și morală a lui Maniu.

El a preferat să păstreze PNŢ la putere prin intermediul unui guvern Mironescu (octombrie 1930 aprilie 1931), mizând pe apariția unor disensiuni între principalii lideri țărăniști. Maniu, nedorind nici să gireze, dar nici să pună bețe în roate guvernului Mironescu, se retrage în liniștea Bădăcinului, la el acasă, tactică pe care o va întrebuința în multe alte rânduri pentru a-și pregăti revenirea politică. De aici și supranumele de „Sfinxul de la Bădăcin“.

Pleacă apoi într-o lungă călătorie în Occident, un fel de autoexil impus, care să-l distanțeze și fizic, nu doar moral, de ceea ce se întâmpla în România. Iar în România devenea tot mai evident că toate capriciile regelui deveneau lege, iar interesele unor membri ai camarilei, precum Puiu Dumitrescu, secretarul personal al monarhului, sau bancherul Aristide Blank, sfătuitorul economic al lui Carol, prevalau în fața programului oficial de guvernare.

Situația devenea intolerabilă pentru PNŢ, care formal guverna țara, fără ca președintele partidului să fie implicat în actul guvernării. În unele județe practic partidul se dezintegra sub năvala oportuniștilor și carieriștilor. În fața planurilor de domnie personală ale lui Carol nu rămăsese decât Maniu, mai ales după moartea președintelui PNL, Vintilă Brătianu, în decembrie 1930, înlocuit la șefia partidului de I.G. Duca.

„Maniu, considerat de Barbu Știrbei, în februarie 1931, „«primul nostru om de stat», se configura drept obstacolul principal împotriva planurilor Regelui de domnie personală.“ (Apostol Stan)

Acest text este un fragment din articolul „Ion Mihalache, politicianul care a refuzat să fie prim-ministru”, publicat în numărul 245 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.