Insula turcească Ada Kaleh, vizitată de un grup de elevi din Caransebeș în vara anului 1913

În vara anului 1913, când Peninsula Balcanică era cuprinsă de război, un grup de elevi din Caransebeș, oraș aflat atunci în Austro-Ungaria, vizita insula turcească Ada Kaleh.

Conform Institutului de Studii Sud-Est Europene, impresiile din această scurtă vizită au fost publicate în presa vremii:

«Noi peste tot avem o părere greșită despre popoarele balcanice, îndeosebi despre turci. Din istorie nu știm alta despre ei, decât că acest popor barbar și păgân a pustiit cu foc și sabie orașe și imperii și suntem tentați a crede că acest popor sălbatic e lipsit cu totul și azi de elementele culturii.

Adevărat este însă că peninsula balcanică și mai cu seamă Turcia este o a doua Franță a Europei. Inteligența Turciei își face studiile sale la universitățile germane și franceze. În școalele elementare, în clasa ultimă, se propune și limba franceză, după cum am avut ocaziune să ne convingem despre aceasta și în Ada Kaleh. (În Turcia se vorbește mult mai mult franțuzește decât la noi). Așa cucerește o cultură: prin puterea ei intrinsecă și nu prin legi volnice. Și apoi cinstea Turcului este de a dreptul proverbială». (sursa: Drapelul, Anul XIII, Nr. 68, 18 iunie (1 iulie) 1913)

Primul Război Balcanic s-a încheiat cu înfrângerea otomanilor și eliberarea aproape totală a Balcanilor de sub ocupația de o jumătate de mileniu. Pacea, impusă de Marile Puteri, a fost semnată la Londra la 30 mai 1913. Aceasta consfințea înfrângerea totală a turcilor în Primul Război Balcanic și pierderea posesiunilor lor europene, în afară de o fâșie de teritoriu în fața Constantinopolului, și lăsa loc de discuții, disensiuni și conflict între foștii aliați. Conflict care nu va întârzia să izbucnească aproape imediat. Al Doilea Război Balcanic va fi declanșat de Bulgaria, în vara anului 1913, contra tuturor statelor din vecinătatea sa vestică și sudică, în forță și cu hotărâre, până când România va tranșa, cel puțin pe moment, situația anului 1913.

«Brațele vânjoase ale unui turc cărunt, cu un barbișon ascuțit, cu o față arămie și cu turban pe cap, ne trec peste Dunărea liniștită și veșnic tulbure. O cărare îngustă, pardosită cu cărămidă arsă, duce în interiorul insulei. E strada principală. Drum, urme și zgomot de trăsuri, nicăieri. Nici măcar galițe nu se văd. Zidurile puternicei fortărețe de pe vremuri sunt rău slăbite de nenumăratele atacuri și furtuni ale trecutului și bine încolțite de dintele vremii. Casele - în mare parte de lemn - sunt micuțe și trădează o mare mizerie.

Dealungul străzilor băieți în haine pestrițe de culori strigătoare cerșesc «parale» ghiaurilor vizitatori. Pe câte o măsuță îngustă își desfac și oferă cei mai mulți marfa lor: ilustrate, tutun, rahat și cafea turcească. Comerțul intermediator e unicul izvor de câștig și existență pentru locuitorii insulei. Soarele se ridicase bine deasupra munților. Nici zefirul nu mișca frunzele. Căldura devenise insuportabilă.

Intrăm în moschee pe niște trepte închise cu o ușiță de lătezi, care se închidea automatic de greutatea unei pietre legate de o funie. Padimentul e acoperit cu covoare scumpe, pe care însă nu poți călca cu încălțămintea obișnuită decât numai în pantofi, care se servesc în tinda bisericii. Altarul e îndreptat către Mecca. Peretele de către sud, care înlocuiește iconostasul nostru, e plin cu tablouri religioase.

Între acestea și piatra neagră (Keblah) din vestitul templu Kaaba din Mecca, unde e dator să peregrineze fiecare musulman cel puțin o dată în viața sa. În partea opusă altarului deasupra intrării sunt galeriile pentru femei. Iar jos se adună bărbații și anume umăr lângă umăr, având și ei la rugăciune îngenuncherea ca la noi; iar atunci când sunt cetiri din Coran, evanghelia islamului, șed jos cu picioarele încrucișate. Lângă moschee, în același edificiu, e școala. Școală poporală cu 4 clase și școală civilă cu 2 clase. Ne surprinde vioiciunea elevilor și proveniența profesorilor.

Sub conducerea d-lui director, aflăm din gura elevilor, rupți de la patria lor, despre ultimele evenimente petrecute în Balcani, și deși nu înțelegem decât numai numirile, totuși putem observa din expresia feței și modulațiunea vocii durerea sfâșietoare și deprimarea aproape de desperare, la rostirea numirilor Ceatalgea, Adrianopol etc. Iar un bătrân încărunțit ne spunea cu ochii scăldați în lacrimi:

«Dacă am avea puști, d-le! Dar așa s-a dus Rumelia, s-a dus Macedonia, ce mai putem noi face săracii din Ada- Kaleh!». Vedeai din ochii lui scânteietori și auzeai din vocea lui tremurândă tradiția războinică a unui popor de eroi cu un trecut glorios». (sursa: Drapelul, Anul XIII, Nr. 68, 18 iunie (1 iulie) 1913)

Locuită încă din Antichitate, insula a fost disputată de marile puteri în Evul Mediu și în epoca modernă, fiind ocupată în mai multe rânduri de maghiari, otomani și austrieci și transformată în fortăreață.

Rolul și destinul militar al insulei Ada Kaleh a luat sfârșit în anul 1885.

De acum soarta și istoria insulei Ada Kaleh va cunoaște un alt sens. Începând cu o organizare nouă din punct de vedere administrativ, bazată pe autonomie – istoria acestor locuri a continuat cu o reformă economică ce consta într-o serie de privilegii.

Principalele cheltuieli ale locuitorilor, așa cum reiese din corespondența dintre guvernatorii insulei cu ambasadorii Turciei din Viena – se referă la despăgubiri sau vaccinuri, turcii confruntându-se, în același timp și cu probleme vamale, contrabandă sau comerțul ilicit cu rachiu. În 1904 sultanul Abdul al II-lea a dăruit insulei Ada Kaleh un covor, lung de 15 m, lat de 9 m, greu de 500 kg, fiind cel mai mare covor din lume.

La 3 septembrie 1916 soldații Regimentului 17 Mehedinți au intrat pe insulă, localnicii neopunând rezistență. Prin Tratatul de la Versailles din 1919, întărit de cel de la Lausanne (iulie 1923), Turcia a recunoscut suveranitatea României asupra insulei Ada Kaleh, pe care i-o cedase țării noastre cu doi ani în urmă. Viața a continuat și mai departe pe această oază orientală.