Industrializarea României Mari în timpul Marii Crize Economice

România Mare s-a format în anul 1918 prin voința exprimată de elitele românești și de masele populare ce s-au strâns la Alba Iulia în ciuda pericolului reprezentat de temuta gripă spaniolă. Teritoriul, resursele naturale, fabricile și oamenii erau factori favorizanți ai dezvoltării economice, dar a apărut Marea Criză Economică și a început un adevărat dezastru în domeniul afacerilor de toate tipurile.

Economia din România a fost lovită în plin și vânzările n-au mai mers, a apărut șomajul, sărăcia și o situație socială tensionată. Poveștile sunt rostogolite în continuare prin articole, cărți și documentare. Mediul virtual se dovedește un excelent mijloc de promovare a acestor credințe ce par adevăruri științifice.

Datele statistice ale statului român nu surprind un astfel de fenomen și anuarele publicate erau deosebit de detaliate în raport cu cel comunist din 1957. Dacă erau 152.198 de angajați în anul 1932, în 1933 au fost numărați 184.777, ceea ce însemna că industria transformatoare mare angaja un cetățean din mai puțin de o sută. Patronii simțeau că este o piață în plină extindere și aveau nevoie de cât mai multe brațe de muncă și de specialiști.

Creșterea numărului de salariați 

Efectivele de salariați au ajuns în 1934 la 208.209 persoane și tot era puțin. S-a ajuns la 230.797 de angajați în 1935. A crescut an de an puterea mașinilor industriale și a început să fie utilizate motoarele electrice, cele ce ocupau puțin spațiu în fabrici și lucrau curat.

Au fost mai puține contracte încheiate și din cauza investițiilor în forța motrice a mașinilor din ce în ce mai moderne și s-a plecat de la un total de 492.715 CP în anul 1930 până la 582.946 CP în 1935. Se producea o schimbare la față a industriei, dar se știe că orice transformare este puțin vizibilă pentru contemporanii veșnic nemulțumiți. Numărul de întreprinderi s-a menținut relativ constant, adică de la 3.646 în 1930 s-a ajuns la 3.613 în 1935. Se observă că dotarea și numărul de muncitori pe unitate a sporit. Adică se manifesta o tendință de extindere a afacerilor.

Industria textilă era cea care asigura cel mai mare număr de locuri de muncă prin cei 54.228 de lucrători din 552 de centre de producție. Contrar legendelor din comunista eră, industria metalurgică și a construcțiilor de mașini venea pe locul al doilea prin cei 43.705 muncitori și angajați din sectorul administrativ la nivelul anului 1935.

Fabricile din domeniul alimentar erau cele mai numeroase și era ceva normal din moment ce sporea populația din mediul urban. Cele 1.066 de centre de producție aveau 31.334 de salariați care să transforme materia primă în mărfurile cerute pe piață. România încă se afla în zona lemnului și 36.309 persoane prelucrau această resursă considerată inepuizabilă și un adevărat aur verde.

Concentrarea fabricilor reflecta modul în care au fost făcute investițiile în timp și, mai ales, felul în care se dezvolta piața în funcție de numărul de clienți. Cei mai mulți salariați erau în anul 1935 la nivelul Vechiului Regat și statisticienii au numărat 105.697. Urma Transilvania cu cei 78.330 și Banatul cu 28.296. Basarabia rămânea cea mai puțin dezvoltată din cauza grelei moșteniri țariste, dar existau frumoase perspective.

O altă problemă a regiunii era că granița cu Uniunea Sovietică era blocată și astfel accesul la o piață enormă nu era permis de conducerea de la Moscova. Liderul comunist de la Kremlin nu era interesat să aducă fericirea popoarelor controlate deoarece acumularea de avere ar fi dus la renunțarea la zisele valori ale ideologiei egalitariste. Exista și o teamă a patronilor să aloce fonduri într-o regiune ce era amenințată de tancurile cu stele roșii.

Afacerile în domeniul industrial deveneau din ce în ce mai interesante pentru investitori și cererea mare ducea la atragerea de capital și de noi utilaje. Industrializarea era un proces ce nu mai putea fi oprit și începea să se treacă inclusiv la electrificare. Totuși, nu era ceva artificial și forțat în stil comunist și nici nu erau lagăre de concentrare și de exterminare după modelul din Uniunea Sovietică. Industrializarea trebuia să fie făcută în funcție de cerere și ofertă, pas cu pas.

Atragerea de muncitori spre întreprinderi a dus și la fenomenul de urbanizare și au apărut clădiri construite pe verticală prin folosirea betonului armat. Domeniul construcțiilor a cunoscut o dezvoltare deosebită într-o epocă în care mașinile nu erau suficient de multe și de puternice. N-a existat pic de criză de supraproducție în domeniul locuințelor, ci era o cerere deosebită de noi spații cât mai generoase și din punct de vedere calitativ.

Erau cerute materiale de construcție de calitate superioară și epoca clădirilor din chirpici și lemn începea să apună în orașe. Industria cimentului începea să facă pași mari și doar limitările din domeniul producției de electricitate puneau o frână în calea progresului după model american. Clădirea Palatului Telefoanelor din București indica noua cale de dezvoltare urbanistică și orașul începea să se umple cu blocuri de mari dimensiuni.

Marea Criză Economică n-a existat în România interbelică, dar jocurile prețurilor au afectat interesele unor categorii de angajați și de producători. În plus, pofta de acumulare primitivă de capital prin corupție a dus la afectarea mersului unor afaceri. Se înregistrau și scurgeri spre cheltuieli inutile în bunuri ce asigurau prestigiu social. Plasarea de capital în străinătate a fost o altă cauză a limitării progresului național și fondurile erau deplasate chiar de către zisele elite ale epocii.