Hanurile de altădată, precursoarele caselor de schimb

La începuturi, zarafii (schimbătorii de bani – n.r.) erau de diferite naționalități, în special turci, greci, evrei, macedoneni sau armeni (aceștia specializându-se ulterior în cumpărare de aur și pietre prețioase, alcătuind breasla giuvaergiilor); ceva mai târziu li s-au alăturat românii.

Prin aceste schimburi, au început să acumuleze sume ce trebuiau protejate, prin urmare au simțit nevoia să se și grupeze, atât pentru protecție, cât și pentru schimb de informații sau numerar.

Zarafii s-au orientat spre construcțiile ce ofereau cele mai sigure condiții, dar și accesibilitate, adică hanurile, precursoarele hotelurilor, în curțile cărora își puteau desfășura activitatea. Hanurile erau și ele amplasate în zone comerciale, corespunzând astfel cu pozițiile zarafilor.

La sfârșitul domniei lui Caragea, între 1815 și 1818, în București existau 8 hanuri mari cu biserici, 7 hanuri mari fără biserici și 28 de hanuri mici. George Potra, în Istoricul Hanurilor Bucureștene din 1943, enumera nu mai puțin de 64 de hanuri, plus încă 5 în împrejurimi.

Datorită poziției sale centrale din apropierea zonei negustorești, ei s-au așezat la hanul Zlătarilor din apropierea bisericii cu același nume (demolat în 1903 pentru alinierea Căii Victoriei), ca mai apoi să se stabilească în cel mai mare și mai modern han al Bucureștilor – hanul Șerban Vodă.

Cel mai modern han al Capitalei

Construcția hanului Șerban Vodă a început în anul 1683, imediat după terminarea mănăstirii Cotroceni, fiind realizată de aceiași meșteri. Întreruptă pentru o vreme, construcția a fost reluată în timpul lui Vodă Brâncoveanu între 1688 și 1714 (având formă de U) și terminată abia în 1803, când s-a închis și latura deschisă.

Aici s-au adăpostit și primii bancheri străini, care au înțeles că prin arhitectura sa (cu porți mari și solide, amplasate pe latura deschisă, care se închideau noaptea, având și compartimentări accesibile din interior denumite bolți), hanul conferea o siguranță sporită depozitelor lor.

Ulterior, după mutarea bancherilor și datorită dezvoltării comerțului, acest han s-a modernizat, bolțile fiind transformate în marea lor majoritate în prăvălii, care puteau astfel să aibă o deschidere mai mare și să nu depindă de cerințele și orarul hanurilor.

Acest han modernizat ar fi fost mistuit în marele foc izbucnit pe 23 martie 1847, în ziua de Paște (se pare că de la o lumânare uitată aprinsă), dacă un perspicace bancher de origine greacă, Menelaos Ghermani, devenit apoi chiar ministru de finanțe, nu ar fi recurs la un șiretlic.

Acesta l-a avertizat pe domnitorul Gheorghe Bibescu, venit în constatare și pentru a participa la stingerea incendiului, că focul trebuie neapărat îndepărtat prin aducerea grabnică a roții (unitatea de pompieri înființată chiar de Vodă Bibescu cu trei ani înainte – la 18 iulie 1844), pentru că în han se afla o mare cantitate de praf de pușcă. Mulțumită focului stins la timp, bancherul a reușit să-și salveze seifurile cu bani.

Acest text este un fragment din articolul „Zarafii, bancherii de altădată”, publicat în numărul 267 al revistei „Historia” (revista:267), disponibil în format digital pe platforma paydemic.

_{Foto sus: Han cu biserică din Valahia. Desen de Ch. Dessault, din 1854}