Ghinionul de a nu fi comuniști

Numeroși istorici s-au întrebat de-a lungul timpului asupra politicii bîlbîite față de Stalin duse de americani, imediat după cel de-al doilea război mondial.

A trebuit, într-adevăr, să treacă un anume timp pînă cînd Truman va formula, în martie 1947, celebra doctrină a îndiguirii, prin care America punea stavilă tăvălugului rusesc pornit să ajungă la Atlantic. Beneficiind de dezvăluirile de după prăbușirea comunismului, studii publicate în ultimul timp găsesc unul din răspunsuri în iluziile pe care și le făcuseră Roosevelt mai întîi și Truman mai apoi față de Stalin.

Cei doi lideri americani și-au închipuit că Moscova, sleită de război, va face pe dracu în patru pentru a obține ajutor economic american. Ei își imaginau un Stalin trăgînd nervos din pipă și privind pe fereastra Kremlinului într-o îndepărtare numită Washington, de unde urmau să vină dolari, marfare întregi de dolari. În așteptarea acestui transport, Stalin trebuia – în viziunea liderilor americani – să aibă o politică externă înțeleaptă. Ca sa nu-i supere pe cei de peste ocean.

Papașa urma să se poarte în Est ca un bătrînel de treabă care nu vrea decît liniște. Realitatea, cruda realitate, își bătea însă joc de amăgirile americane. Armata Roșie se purta în țările cucerite mai abitir decît barbarii în luminata Romă după ce-i dărîmaseră zidurile.

Peste tot Stalin își instala la conducere echipele comuniste, pregătite pentru dictatură încă din timpul războiului. Pojarul roșu se extinsese în aproape jumătate din Europa. Cealaltă jumătate nici măcar nu era vaccinată împotriva pericolului.

Politica americană, mai precis lipsa de politică, favoriza această revărsare a prăpădului. Liderii SUA continuau să creadă în propriile iluzii. De ei își băteau joc mai marii de la Kremlin, uluiți pînă și ei de credulitatea occidentală. Un volum apărut în ultimii ani la Moscova sub titlul „O sută patruzeci de convorbiri cu Molotov” e semnificativ în această privință. Fostul ministru de externe sovietic mărturisește că liderii de la Kremlin realizau imbecilitatea americanilor:

„Roosevelt credea în puterea dolarului. Nu că n-ar fi avut încredere și în altceva, dar considera că poporul sau e atît de bogat, iar noi atît de săraci și epuizați încît ne vom duce să cerșim.

«Și atunci, le vom da un șut în fund. Dar deocamdată trebuie să-i ajutăm să reziste» (…). În aceasta ei nu erau marxiști și noi eram. S-au trezit numai după ce li se luase jumătate din Europă”.

Iată, așadar, explicația fundamentală a falimentarei politici americane duse față de Uniunea Sovietică spre sfîrșitul războiului și începutul păcii. Mai marii de la Washington nu erau comuniști. Ei îl judecau pe Stalin în logica democrației occidentale, în America, în Occident, în general, conducătorii ședeau tot timpul cu antenele înfipte în real.

Cea mai mică nemulțumire populară îi neliniștea profund. Puteau pierde alegerile. Cum s-a întîmplat, de exemplu, cu Churchill, căruia britanicii i l-au preferat pe Clement Attlee, pentru făgăduielile electorale populiste. Raționamentul occidental nu se potrivea însă la spațiul comunist.

Dictatura stalinistă își putea permite să nu țină cont de bombănelile populației. Lui Stalin puțin îi păsa că după război vor mai muri de foame vreo cîteva milioane de ruși. Măcelărise vreo zece milioane de-a lungul întregii sale domnii, în anii terorii și în cei ai războiului. Îl durea în cot dacă sacrificiile continuau și după război.

Asta nu știau Roosevelt, Churchill. Chiar dacă ar fi știut, nu le-ar fi venit să creadă. Căpățîna lor democratică nu concepea așa ceva. Ce mai încolo și încoace, se vedea de la o poștă că nu sunt comuniști! Acest lucru e remarcat și de Ion Gheorghe Maurer, un alt veteran comunist, în volumul Laviniei Betea, „Maurer și lumea de ieri”:

„Cei doi conducători considerați de istorie mari oameni politici, nu erau prea lămuriți nici în privința marxismului, nici a stalinismului. Nu puteau ști cine e Stalin și ce vrea el de fapt”.

Incapacitatea de a gîndi comunist era atît de mare încît Truman, de exemplu, nu ia în considerare nici unele semnale lucide din partea altor americani. Aceste semnale avertizau asupra pericolului rusesc. Ele cereau o politică fermă, de stăvilire a expansiunii comuniste.

Unul aparține ambasadorului SUA la Moscova, Harriman. Trăitor la fața locului, acesta îi știe pe ruși mult mai bine decît funcționarii de la Departamentul de Stat, care priveau realitatea rusească prin maldărul de hîrtii din fața lor.

Celălalt, mai puternic decît toate în dramatism, mai ascuțit decît toate prin pătrunderea presupusă, aparține unui analist politic, George Kennan. Cunoscător și el nemijlocit al adevărului din viață și nu din textele dactilografiate, el trimite de la Moscova depeșă după depeșă, de o luciditate alarmantă. Liderii de la Casa Albă nu le iau în seamă.

Ghinionul de a nu fi comuniști!

_{Foto sus: Iosif Stalin și președintele american Harry S. Truman, la Conferința de la Potsdam. 18 iulie 1945 (© National Archives Catalog)}