Furtuna devastatoare din iunie 1979

Fenomenul meteo devastator este definit ca fiind obișnuit prin spațiul american, acolo unde curenții de aer cald se întâlnesc cu cei reci și transformă rapid localități întregi în munți de lemne și fier vechi. Nici măcar orășelele nu scapă de furia vântului rotitor de mare putere. Televiziunile și vânătorii de tornade au an de an ocazia să înregistreze efectele vântului și nu există încă metode perfecte de descoperire a forței naturii dezlănțuite. Nici cele mai sofisticate sisteme radar nu identifică la timp curenții de aer cu potențial ucigaș.

România pare să fie un stat ferit de astfel de manifestări ale maselor de aer, dar turbioanele au fost prezente tot timpul. Se poate spune doar că locuitorii au avut noroc și loviturile au fost date asupra unor regiuni nepopulate sau autoritățile comuniste au tăinuit ceea ce s-a întâmplat. Rețelele electrice au fost cele care au suportat cele mai mari pagube și au fost indicatori ai prezenței forței de baros a aerului, cel pe care oamenii nu-l văd ca pe un pericol.

Era luna iunie a anului 1979 și oamenii trăiau sub jugul regimului comunist în așteptarea unor ploi pentru creșterea recoltelor de pe micile locuri scăpate de colectivizare. Frontul atmosferic a sosit, dar într-un sector îngust dintre Craiova și Râmnicu-Vâlcea s-a manifestat în cea mai cumplită formă. Vijelia a avut o forță extraordinară și a spulberat 12 de stâlpi ce susțineau conductorii rețelei de 220 kV. Chiar dacă erau realizați din oțel, au fost contorsionați precum plastilina din jocurile copilăriei. Au mai căzut victimă furiei naturii 21 de stâlpi ai rețelei de 110 kV. Nici măcar proiectarea specială n-a permis rezistența la forța maselor de aer dezlănțuite.

Instalațiile de transport de 110 și 220 kV păreau a fi ceva obișnuit și deplasarea energiei electrice la distanțe mari genera pierderi semnificative, ceea ce nu era de acceptat în comunism. S-a trecut la o tensiune superioară știut fiind că sporirea numărului de volți limitează pierderile prin încălzire. Vântul a vrut cu orice preț să demonstreze că este de categorie deosebită și a modelat în forme cât mai bizare 18 stâlpi ai rețelei de 400 kV. Omul contemporan este obișnuit cu scheletul metalic al construcțiilor necesare transmiterii puterii centralelor și nu înțelege cât de gigantice sunt. Un astfel de stâlp costă o avere și are o înălțime de 65 m, lățimea putând ajunge la 38 m.

A fost un adevărat prăpăd pentru sistemul energetic din sudul României și pentru planurile făcute de autoritățile comuniste, cele obișnuite să fie totul în conformitate cu ideile lansate de la București în baza celor mai marxiste și presupus științifice teze.

Furtuna din iunie 1979 a fost repede uitată deoarece autoritățile au avut grijă să ascundă amploarea fenomenului meteo și memoria socială scurtă a contribuit în mod decisiv la ștergerea amintirii dezastrului. Nu este exclus ca forța vântului să fi fost amplificată de existența în regiune a puternicelor termocentrale pe cărbune, cenușa și fumul cald contribuind la formarea unor condiții ideale de manifestare violentă.

Spațiul românesc n-a fost vreodată ocrotit de furia cicloanelor ce vin dinspre Marea Mediterană și Oceanul Atlantic încărcate cu multă umezeală și care se pot întâlni cu masele de aer rece și uscat dinspre spațiul rusesc. Astfel de ciocniri de fronturi se lasă cu distrugeri comparabile cu cele generate de un război mondial.

_{Nicolae Ceaușescu inspectează zone afectate de ploile abundente din iunie 1979 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 99/1979)}