Fenomenul Maglavit - cum s-a născut o legendă populară

În laboratorul de legende românești, fenomenul Maglavit a fost gradual hiperbolizat până la dimensiunile unui mit popular ortodox. Și al unui brand al regiunii Oltenia. Pas cu pas, putem observa cum se naște o legendă populară, din cele românești, precum „Meşterul Manole” sau „Miorița”.

În broşura scrisă de preotul N. Bobin, intitulată Minunile de la Maglavit. Convorbirile cu Dumnezeu ale ciobanului Petre Ghe. I. Preda Lupu din com. Maglavit Dolj, se regăsesc declarațiile lui Petrache Lupu, care era analfabet, consemnate și transcrise de preotul Bobin, după propria-i mărturisire. Procedura coincide cu cea a Securității, de mai târziu, când a întocmit dosarul penal al ciobanului.

Cronologic, evenimentele se succed cu repeziciune, conform declarațiilor ciobanului. Și încep cu teofanile. Prima arătare a „Moşului” a fost vineri, 31 mai 1935, urmată de alte două în vinerile consecutive, din 7 iunie şi 14 iunie. Moşul văzut mirosea puternic a flori, a smirnă, şi dispărea în sus într-un nor pătrat şi luminos. La a treia întâlnire, din 14 iunie, arătarea l-a însoţit şi la stână, unde erau Ion N. Săvescu şi Florea M. Pavel, care-l întrebau cu cine vorbeşte, că nu văd pe nimeni.

Aceste prime trei întâlniri au fost „de convingere” a oierului: „Să spui la lumea cu care te întâlneşti, la părintele, la biserică, că dacă nu se potolesc, dacă nu ţin sărbătorile, dacă mai fac rele, dacă nu vin la biserică să se roage, dacă nu se apropie, atunci foc, atunci ne rupe muncile”.

Acesta a fost primul mesaj principal, iar primul anunţ a fost făcut sâmbătă, pe 15 iunie, dimineaţa, înaintea Rusaliilor, când ciobanul ar fi povestit oamenilor din sat întâmplările, s-ar fi dus acasă la preotul Bobin, la primărie. După ceva vreme, în sat au venit ziarişti, oameni de la Poliţie şi Pretura de la Calafat.

Pe 16 iunie, în duminica Rusaliilor, ciobanul a avut o nouă viziune, l-a văzut pe Moşul plutind în altar, deasupra preotului Bobin şi a preotului Teodor Popescu, şi făcându-i cu mâna să intre în altar, unde l-a binecuvântat.

Prima cuvântare publică a ciobanului ar fi avut loc în ziua de 7 iulie. Toată săptămâna chemase oamenii la biserică. După slujba duminicală s-au deplasat în pădure la locul arătării, unde veniseră oameni din comunele învecinate, Golenţia, Basarabi, Hunia, Moreni, Fântâna Banului, Cetate, Calafat etc. Ciobanul le-a povestit cele ce i se întâmplaseră şi vorbele considerate divine. Au îngenuncheat, un copil a rostit „Tatăl nostru”. Lumea a plecat, iar Petrache Lupu, în propria-i povestire transcrisă de preotul Bobin, s-a dus la târlă cu treabă. În acea seară, pe la 10-11, la locul arătării, unde aprindea lumânări, i-a apărut o stea rombică, de 60-70 cm, luminată central, plutitoare orizontal, în colţuri fiind însemnate cuvintele „ploaie”, „vânt”, „foc”, „cărbune” şi „Moşul”, care i-a explicat că la un moment dat steaua va exploda şi va împrăştia cele patru elemente dacă nu sunt ascultate poruncile sale. I-a ordonat să comunice şi Regelui mesajele sale („celui mai mare om din ţară”).

Lansarea bombei a început deja pe 14 iulie. Slujba liturghiei a fost oficiată de preoţii comunei şi de încă 7-8 preoţi din parohii vecine. În timpul slujbei Petrache ar fi avut din nou viziunea Moşului plutind peste mulţime. Au participat credincioşi din toate satele învecinate, 2-3.000 la număr. Au pornit apoi în procesiune spre locul sfânt, al minunilor, unde ar fi fost 10.000 de suflete. Au fost colectaţi 7-8.000 lei. S-a constituit un comitet ad-hoc, care împreună cu ţăranul Petre Lupu a depus banii la Casa de Economii de pe lângă Oficiul Poştal, în scopul cumpărării a două troiţe şi a zidirii în ciment a fântânii lui Petre.

Povestea capătă inflexiuni de basm popular când ciobanul Petrache se întâlneşte, pe 8 august 1935, pe la 10 dimineaţa, cu însuşi dracul. Din nou în scrierea preotului Bobin spusele ciobanului: „Mi-a apărut în partea dreaptă plutind pe deasupra pomilor chip în formă de om, dar negru peste tot, urât şi cu nasul lung şi coroiat, care plutea prin aer. Acesta cred că a fost ghiavolul. El mi-a spus: «Ce mi-ai făcut tu de am rămas cu lume puţină rea?» Eu i-am răspuns: «Nu eu, ci Dumnezeu». Atunci am plecat mai departe, iar el plutea pe deasupra pomilor şi mi-a zis iarăşi: «Care este acela Dumnezeu? »”.

Continuarea este apariţia „Moşului” înconjurat de unsprezece bărbaţi în alb şi o femeie, Maica Precista. „Moşul” i s-a adresat din nou ciobanului: „Mi-a spus că de ce-i tot zic Moşule? «Tu ştii că eu sunt Dumnezeu?» Eu i-am răspuns: «N-am ştiut, pentru că nu mi-ai spus». «Ia seama că Eu sunt Dumezeu care m-am lăsat pe pământ. Să ştii că nu vreau să te văd bogat. Să spui mereu la lume ce ţi-am poruncit şi să nu-ţi fie teamă căci am eu grijă de cei ce nu te cred, cum şi de cei ce vor să-ţi facă rău. Tu ştii că era să te omoare ghiavolul?» Atunci am văzut cum Dumnezeu a aruncat în ghiavol c-un gogoloi (de 12-15 cm în diametru). Gogoloiul era de foc ca o minge mare, în mijloc era o cruce, iar pe margini gogoloiul era alburiu-strălucitor. Cum l-a lovit cu gogoloiul, ghiavolul s-a făcut praf”.

În finalul declaraţiilor date preotului Bobin, ţăranul oier s-a declarat pe deplin conştient de ceea ce afirmă, a spus că este tare de urechi şi gângav de mic de la bubat. A semnat prin punerea degetului, iar pentru conformitate, preotul Nicolae D.N. Bobin.

Minunea, soluţie a reînduhovnicirii maselor

Fenomenul s-a născut sub oblăduirea Bisericii, care a găsit prin aceasta soluţia reapropierii oamenilor de credinţa ortodoxă. Cu îngăduinţa mai marilor bisericii, dar şi a autorităţilor vremii, care au profitat la rându-le de oportunitatea unei jucării politice.

Cea mai fidelă relatare despre cum s-a dezvoltat mitul maglavitean pare a fi cea din cartea Dumnezeu vorbeşte oamenilor prin Petrache Lupu, scrisă de consăteanul ciobanului și susținătorul mitului, profesorul Dumitru Gelu, deși lista cărţilor scrise pe tema Maglavit este impresionantă şi ne dovedeşte cât de nelămurită este omenirea într-o atare chestiune.

Foarte prompt a venit prima reacţie politică, a senatorului de Dolj Toma Vălăreanu, reprezentantul guvernului, la 20 iunie 1935, care îl îndeamnă pe Florea Stănucă, primarul Maglavitului, şi convin împreună, să urmărească „binefacerile acestei minuni asupra moralei lumii ce vine aici”, dar să lase pe cioban şi pe oamenii care veneau să îl asculte, să se manifeste liber.

Preotul Bobin l-a recomandat pe cioban episcopului ca fiind foarte cinstit și afirma că „arătările” erau autentice şi verificate şi de preotul D. Cristescu, consilier cultural la Episcopia Râmnicului Noului Severin, şi de preotul C. Stănică, preşedinte al Societăţii Preoţeşti Oltene „Renaşterea”. Un argument a fost acela că a început să vorbească „mutu” – de fapt, oierul fusese doar peltic şi gângav.

Episcopul locului, Vartolomeu al Râmnicului Noului Severin, îl delegase, într-adevăr, pe preotul D. Cristescu să cerceteze pe ciobanul Petrache de la Maglavit, care îl vedea pe „Moşul”. Citind referatul întocmit de acesta, episcopul aprecia Maglavitul ca semn de milostenie divină „pentru purificarea sufletelor şi reînnoirea moravurilor din Oltenia noastră”, iar interzicerea procesiunilor ar fi fost o lovitură pentru sufletul creştinătăţii olteneşti, „care a început să se prindă de cer cu o credinţă egală aceleia din timpul glorios de martiri şi martire în care s-a urzit pe pământ Biserica popoarelor creştine din vremurile de ieri şi de azi”.

Bineînţeles că vestea a infuzat cu minuni o mulţime de oameni care s-au molipsit de arătări şi vedenii sfinte, forme şi chipuri ale lui Dumnezeu. Era în sine o modă, ziarele vremii au scris şi despre Ana de la Ploieşti, care intra în transă vreme de câteva zile, avea vise şi vedenii sfinte, precum şi alte cazuri similare.

Petrache Lupu şi învăţăturile lui au fost în general considerate benigne și chiar binevenite. Au fost acceptate de biserică, presă şi autorităţi, considerentul de bază fiind acela că învăţăturile sale corespundeau cu cele ale bisericii ortodoxe, ca atare magnetismul miracolului îi putea cel mult aduce pe pelerinii Maglavitului la adevărul creştin, efect care era de dorit, nu de evitat. Se pare că efectul scontat s-a şi produs, mesajele creştine venite de la un nevinovat şi sărac cu duhul învestit prin prezenţă de Dumnezeu atingeau sufletele creştinilor şi eliberau energiile lor morale şi duhovniceşti

Sublimul și grotescul

Toate ziarele au erupt cu știri, reportaje și editoriale, mai întâi cele locale, apoi cele naționale. O magmă fierbinte de întrebări, comentarii, suspiciuni, îndoială și adorare a inundat România. A fost un real cutremur de presă.

La 14 septembrie 1935, de sărbătoarea ortodoxă „Înălțarea Sfintei Cruci”, la Maglavit a fost pusă piatra de temelie a viitoarei biserici. În afara mașinilor și a căruțelor, trei trenuri cu câte 25 de vagoane au adus pelerini din toate provinciile țării. Un furnicar neîntrerupt de lume curgea înspre și dinspre Maglavit. Episcopul răspundea referatului pe care-l primise: „Ne găsim cu adevărat în sublima sferă a misterului care a frământat omenirea de veacuri”

Profesorul Dumitru Gelu din Maglavit scrie că administrația satului ar fi pregătit locul pentru pelerinajul continuu, că localnicii au asigurat patru fântâni cu pompe, au construit latrine improvizate, o baracă-dispensar, o infirmerie cu doi medici și cinci sanitari, o stație de băi și deparazitare.

Toate acestea par însă floare la ureche pentru cele ce se petreceau la Maglavit. Precum spunea preotul C. Stănică, era mobilizare ca a armatei pentru război, din Maglavit plecau încolonări de oameni înspre toate satele învecinate, spre exemplu cea până la Galicea Mare avea 15 km. Preotul Ouatu, care a scris cartea Maglavitul, spunea că în mijloc era crucea lui Iisus și în rest, cât vedeai cu ochii, un amalgam de paralitici, posedați, infirmi, îmbubați cu putrefacție, surzi, muți, orbi, suferințe umane de tot felul. Aceasta era o categorie, dar mai erau și altele, cultele de nișă, precum „Oastea Domnului”, curioșii, cercetătorii. Dintr-un mic eveniment al satului, amplitudinea căpătată l-a făcut să devină „fenomenul Maglavit”, comparabil, par exemple, cu cel al minunii de la Lourdes, unde apărea Fecioara Maria.

Similitudinile au continuat să crească, a apărut o fântână cu apă vindecătoare la locul vedeniilor, la fel o trestie picurătoare în apropiere, oamenii se molipsiseră cu viziunea unor nori și forme, flăcări. În cărțile scrise sunt pomenite cu nume și prenume persoane care s-ar fi vindecat, în general mulți surzi, muți sau orbi, la fel paralitici, posedați, cam astfel de cazuri.

Sunt însă și multe mărturii din scrierile și presa timpului despre mizeria sfichiuitoare de pe câmpurile Maglavitului, dată fiind lipsa de grijă a autorităților române, care îngăduiseră dezvoltarea fenomenului, fără însă a asigura un cadru civilizat și protector. Totul era la întâmplare, bolile contagioase amestecate, oameni slăbiți care dormeau pe câmpuri, care plecau mai bolnavi decât veniseră, unii chiar au murit acolo. De asemenea, mărturiile spun că erau loviți prin pronia cerească cei care nu credeau.

Într-o mereu dezechilibrată balanță, sublimul și grotescul sălășluiau împreună.

Bani strânşi, dar biserica rămasă la stadiul de fundaţie turnată

Petrache a fost înzestrat de unii și ca înaintevăzător, al trecutului și prezentului.

Susținerea Bisericii, prin societatea „Renașterea”, a administrației, prin Prefectura Dolj, și cea politică, prin senatorul Vălăreanu, s-au concretizat rapid, în lunile iulie-septembrie 1935, instalându-se la locul minunii trei troițe, o cruce mare și un amvon pentru Petrache Lupu. Ziarele, prin șefii de gazete, în frunte cu Pamfil Șeicaru și Stelian Popescu, au demarat campanii de strângere de fonduri pentru înălțarea unei mănăstiri, cu o biserică cu hramul „Dumnezeu Tatăl și Sfânta Fecioară Maria” și cu adăpost pentru bolnavi și pelerini.

Varianta ultimă a planului architectural îi aparținea arhitectului D. Ionescu-Berechet. Pentru început a fost construită o biserică din lemn, iar cinul monahal instituit număra cinci călugări, conduși de ieromonahul Arsenie Sofronie. Pentru construcția și întreținerea Așezământului Evanghelic „Ciobanul Petre Lupu” și pentru îngrijirea bolnavilor în principal, Î.P.S. Vartolomeu instituise ca fonduri ale așezământului daniile pelerinilor și dania benevolă de un leu pe lună pentru toți ortodocșii din Oltenia. În 1938 a fost înființată și Fundațiunea Maglavit.

În august 1935, fondurile adunate erau de 1.600.000 lei și sumele continuau să se adune, dar banii nu ieșeau la socoteală. Slujbele se făceau cu soboare de preoți, donațiile curgeau, dar lucrările nu înaintau. A fost alcătuit un comitet de 12 persoane, ciobanul, cei doi preoți ai satului, primarul, senatorul Vălăreanu ș.a. Banii erau păstrați la Casa de Economii și Cecuri PTT.

Construcția urma să coste peste 3.000.000 lei și a început în 1938. A rămas la stadiul de fundație turnată. În 1939 a început Al Doilea Război Mondial și cu aceasta s-a încheiat perioada de glorie a fenomenului Maglavit. În 1941 a intrat și România în război. A rămas celebru momentul în care Antonescu l-a urcat în avion pe Petrache Lupu și l-a trimis pe front ca să redea speranțele soldaților români.

Acest text este un fragment din articolul „Cum a anchetat Securitatea minunea de la Maglavit”, publicat în numărul 213 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.