Fantomele din adâncuri: Ridicarea la suprafață a navelor scufundate în Primul Război Mondial
Primul Război Mondial s-a încheiat în anul 1918 printr-un armistițiu și parcă s-a terminat un coșmar ce înspăimântase și însângerase omenirea pentru ca anumiți lideri politici și militari să se bucure de mai multă putere și să rămână cumva în paginile cărților de istorie. Conflictul de amploare a lăsat urme și la nivel economic prin faptul că multe fabrici au fost distruse sau aveau dificultăți să revină la o producție necesară oamenilor în timp de pace. Un producător de muniții sau de mitraliere nu se poate adapta ușor să livreze oale și cratițe.
Oamenii de rând au vrut să-și trăiască viața, să petreacă și să uite de coșmarul indus de proiectilele înalt explozive. Redresarea economică a început să dea roade, dar în 1929 a început ceea ce a rămas în tomurile stufoase drept Marea Criză Economică. Nu mai erau locuri de muncă, afacerile se prăbușeau de la o zi la alta, cuvintele șomaj și faliment fiind universal răspândite. Politicienii și afaceriștii au încercat să se opună unui adevărat tsunami economic, dar le-au fost prea slabe puterile pentru a înfrânge un fenomen planetar. S-a mers din rău în mai rău și s-a ajuns la un nou conflict planetar din cauza liderilor totalitari, comuniști sau fasciști.
Menționarea în tratatele de economie și în cele de istorie a nenorocirilor ce nu mai aveau sfârșit pentru cei din poporul mărunt înseamnă că a fost exact așa cum au scris cercetătorii renumiți din trecut și un adevăr științific trebuie păstrat și repetat ca un bun câștigat pe veci de omenire. Totuși, nu cumva specialiștii de odinioară aveau anumite interese și au dus o politică de escamotare a adevărului în spatele unui paravan de minciuni? Există și posibilitatea să nu se fi ajuns la anumite informații și astfel au fost trase concluzii absolut eronate.
Realitatea crudă este că problemele economice au fost generate de pregătirile pentru un nou conflict militar și s-a făcut totul pentru ca nu cumva să se piardă locul deținut în cadrul marilor puteri ce dominau planeta. Cum mijloacele terestre și aeriene erau prea lente sau încă aveau rază mică de acțiune, militarii au fost interesați în mod special de flota de război și combustibilul lichid a permis atingerea unor autonomii la nivel planetar.
Cărbunele n-a mai fost sângele conflictelor de amploare pentru că era greu de folosit de către noile mașini de luptă. Modelele mai vechi ce mai aveau o oarecare utilitate au fost adaptate la consumul de petrol. Combustibilul solid a trebuit să se retragă în oțelării și în termocentrale, politicienii făcând acum mereu calcule despre cum se poate captura sau distruge o capacitate de rafinare a țițeiului. Întreaga economie a statelor dezvoltate se modifica și a fost absolut normal să apară tensiuni în regiunile ce fuseseră cândva înfloritoare datorită cărbunelui.
Reciclarea navelor casate
Strategii din întreaga lume au început să comande noi și noi arme din ce în ce mai performante și, normal, mai ucigătoare. Nu se făcea economie când era vorba de distrugere. Vapoarele noi aveau nevoie de un oțel de o calitate deosebită și acest aliaj special era foarte costisitor. Puține state aveau tehnologii pentru a produce plăci de blindaj groase și de mari dimensiuni sau țevi de tun care să facă față pulberilor din ce în ce mai energice. Costurile mari afectau bugetele și, normal, au început să fie căutate soluții care să ocolească rafinarea minereului de fier și apoi alierea cu metale ce se găseau chiar mai greu decât fierul.
O soluție simplă consta în reciclarea navelor casate, dar chiar și acestea aveau prea puțin material de calitate. Marea Britanie a fost statul care s-a trezit cu o adevărată mină de oțeluri speciale, dar era destul de complicat de exploatat. A început un efort titanic de ridicare la suprafață a navelor scufundate în urma capitulării din noiembrie 1918 de către marinarii germani. Baza navală de la Scapa Flow era presărată cu cuirasate și crucișătoare de bătălie ce aveau în structură cele mai bune oțeluri livrate de firma Krupp și alte firme metalurgice.
Au fost descoperite metode de ranfluare și fantomele din adâncuri au început să iasă la lumină pe fond de criză economică. Royal Navy era interesată de aliajele scufundate și care erau mâncate de rugină în mod inutil. În plus, carcasele metalice reprezentau pericole pentru vapoarele britanice ce intrau în marea radă naturală.
Marinarii germani din 1919 n-au dorit să lase pe mâna britanicilor vapoare ce erau considerate printre cele mai puternice și performante din lume și le-au sabordat într-un gest de eroism suprem. Industria Reich-ului reușise să asambleze complet șapte crucișătoare de bătălie, categorie de nave ce se caracteriza printr-o putere de foc egală cu cea a cuirasatelor, dar care aveau un blindaj mai subțire pentru a permite o manevrabilitate superioară. Şi corpul era proiectat pentru a atinge viteze mai mari. Goeben a ajuns să fie oferit otomanilor în anul 1914 pentru că n-a mai avut cum să scape de urmăritorii britanici și a rămas în serviciul Turciei republicane.
Lützow a suferit avarii grave în timpul confruntării de la Jutland în 1916 și a fost scufundat. Celelalte cinci unități au fost predate învingătorilor și au ajuns sub ape pentru totdeauna. Acesta a fost un calcul greșit al germanilor. Marea nu era suficient de adâncă în imensul port natural și astfel scufundătorii britanici au putut să ajungă să astupe găurile din bordaj și apoi apa a fost pompată pentru ușurarea corpului submers. S-a acționat metodic și logic, unitățile scufundate în ape mai puțin adânci fiind alese pentru primele acțiuni de salvare.
Au fost smulse adâncurilor patru crucișătoare de bătălie începând din 1927 și apoi s-a putut tăia tot ce era mai prețios la bord pentru reciclare. Se spune că primele semne de recesiune au apărut încă din anul 1928, dar muncitorii implicați în operațiuni speciale au adus la suprafață crucișătorul de luptă Moltke în 1927 și apoi au urmat Seydlitz în 1928, Hindenburg (1930) și Von der Tann (decembrie 1930). S-a scris mult că industria germană pregătea surprize neplăcute viitorilor inamici în cel mai mare secret, dar nici englezii nu stăteau cu mâinile în sân.
Nici cuirasatele n-au fost uitate pentru că aveau cele mai groase plăci de blindaj înalt aliat și marinarii britanici au fost interesați până în septembrie 1939 de aducerea la suprafață a cinci giganți metalici, cea mai mare victorie constând în salvarea cuirasatului Bayern pentru că dispunea de tunuri de calibrul 380 mm și nu era rău să fie cunoscută tehnologia de producere a unor astfel de guri de foc. Grosimea blindajului la turele era de până la 350 mm și se putea ajunge până la 400 mm în structura turnului de comandă.
Marea Britanie a avut un mare avantaj în cursa pentru menținerea în ierarhia mondială chiar și pe timp de recesiune. Adolf Hitler, cel ce nu înțelegea mai nimic din situația internațională, a continuat să dezvolte o flotă minusculă ce era lăsată de Republica de la Weimar, dar n-a avut suficient oțel pentru programele de înarmare și a pierdut cursa pentru proiectarea forței la distanță.
Cărțile de istorie au reținut numele multor conducători politici și militari care au făcut au avut idei bune sau au îndeplinit misiuni periculoase, dar munca inginerului Ernest Frank Cox (1883 – 1959) a fost fundamentală pentru Marea Britanie, mai ales că a fost realizată atunci când se spunea că a fost cea mai gravă recesiune din epoca industrială.
Foto: Scufundarea navei germane Seydlitz (© Wikimedia Commons)