Drumul către guvernare al PNȚ

În 1927, în decurs de doar câteva luni, România pierde doi dintre cei mai importanți actori politici ai României Mari: Regele Ferdinand, care moare în iulie, și Ionel Brătianu, care dispare în noiembrie. Se instituie o Înaltă Regență care urma să domnească în numele minorului Rege Mihai I.

Regența era compusă din patriarhul Miron Cristea, președintele Înaltei Curți de Casație, Gheorghe Buzdugan, ambii apropiați de PNL, și principele Nicolae, fratele mai mic al veșnicului îndrăgostit Carol. După moartea lui Ionel Brătianu, Regența încredințează formarea guvernului lui Vintilă Brătianu, fratele lui Ionel, mai harnic decât acesta, dar și mai lipsit de har politic.

Numirea de către Regență a lui Vintilă Brătianu în fruntea guvernului a nemulțumit profund PNȚ, care a decis să înceapă o campanie cetățenească de răsturnare a guvernului și forțare a Regenței „de a încredința puterea domnului Maniu fără amânare“.

PNȚ, și datorită unei propagande foarte abile, se identifica cu aspirațiile mulțimilor care se săturaseră de dominația liberală. În Ardeal, „chemariștii“ (adepții necondiționați ai lui Maniu) reușiseră să se organizeze în formațiuni paramilitare, așa-numitele „roate de flăcăi“.

Mari adunări au avut loc, cea mai impresionantă fiind cea de la Alba Iulia, pe 6 mai 1928, unde s-au strâns peste 100.000 de oameni care au cerut plecarea imediată a guvernului și încredințarea puterii în mâinile PNȚ și ale liderului său, Iuliu Maniu.

„Adunarea de la Alba Iulia a fost cea mai mare acțiune de acest fel în întreaga perioadă interbelică, a demonstrat popularitatea Partidului Național-Țărănesc, precum și capacitatea de mobilizare a lui Iuliu Maniu, care a fost «creierul» acestei acțiuni fără precedent în istoria României.“ (Ioan Scurtu)

Vintilă Brătianu, dându-și seama că situația e imposibilă, demisionează pe 3 noiembrie, iar după o săptămână, Regența este nevoită să încredințeze puterea lui Iuliu Maniu. Prințul Nicolae își va aminti mai târziu că atitudinea lui Maniu era a unui om care „dorește dominația lui absolută, fără nicio condiție și fără nicio rezervă, ca un biruitor care nu e dispus să discute și să facă nicio tranzacție cu nimeni“.

Vezi și:

Țărăniștii, susținători cu jumătate de măsură ai lui Carol al II-lea

Cum a ajuns Alexandru Vaida Voevod întâiul premier al României Mari, în locul lui Iuliu Maniu

Pamfil Șeicaru: Iuliu Maniu făcea o mare economie de deziluzii

Într-adevăr, la zece ani de la momentul Unirii, Iuliu Maniu câștiga din nou, obținând cea mai înaltă funcție politică la care ar fi putut aspira un politician în acea vreme. Cele mai libere alegeri din perioada interbelică nu aveau decât să consfințească imensa popularitate a lui Iuliu Maniu și a PNȚ.

Scrutinul, desfășurat pe 12 decembrie 1928, a dat o imensă majoritate parlamentară țărăniștilor, de 77,76%, concretizate în 507 mandate, pe locul doi clasându-se liberalii cu 6,55% din voturi și 32 de mandate. De remarcat că Maniu a oferit locuri pe listele partidului său și unor ziariști de marcă precum Pamfil Șeicaru, dar și lui Ion Vinea, mult mai bine cunoscut ca poet.

Ca prim-ministru, Iuliu Maniu a condus trei Cabinete (10 noiembrie 1928 7 iunie 1930; 13 iunie 1930 - 19 octombrie 1930; 20 octombrie 1932 - 14 ianuarie 1933), guvernarea țărănistă dintre 1928 și 1933 mai fiind acoperită și de două guverne Vaida-Voevod și două conduse de Gheorghe G. Mironescu.

În primele două Cabinete Maniu și primul guvern Mironescu, Ion Mihalache deține portofoliul Agriculturii și Domeniilor, iar în ultima guvernare Maniu și prima a lui Vaida-Voevod, Ministerul de Interne.

O guvernare în plină criză economică

Din nefericire pentru PNȚ, guvernarea partidului s-a suprapus marii crize economice a anilor 1929-1933. Declanșată prin marele crah al Bursei din New York, criza a paralizat rapid întreaga viață economică a lumii, producția industrială a scăzut cu 37%, comerțul mondial, cu 67%, iar numărul șomerilor a depășit cifra de 30 de milioane.

În România, efectele crizei au fost deosebit de grave din cauza caracterului preponderent agrar al economiei și a scăderii prețurilor la produsele agricole pe piața mondială, ca urmare înregistrându-se o dramatică scădere a nivelului de trai al populației.

Un factor agravant al crizei a fost dumpingul sovietic, Rusia lui Stalin aruncând pe piața mondială cantități uriașe de cereale, în special grâu, în speranța adâncirii crizei lumii capitaliste. Producătorii români de grâu au fost și ei deosebit de afectați, iar PNȚ n-a găsit altă soluție la această problemă decât să trimită la Moscova, la sugestia lui Virgil Madgearu, eminența economică a partidului, pe un specialist agronom, Niculescu-Arva, care să studieze organizarea agriculturii sovietice.

Gestionarea crizei s-a dovedit anevoioasă și din cauza faptului că la cârma celor două importante ministere de resort, Finanțele și Economia, se aflau doi oameni extrem de contradictorii. Dacă Popovici era lipsit de îndrăzneală și de imaginație, Madgearu, un remarcabil economist, ar fi putut stăpâni criza. Problema a fost că bugetul a fost alcătuit de Madgearu, dar pus să-l aplice a fost Mihai Popovici.

Programul social-economic schițat de Maniu preconiza înfăptuirea conceptului de stat țărănesc, adică un cadru politic al unei societăți alcătuite în mare majoritate din țărani, proprietari de mici parcele de pământ cultiv Virgil Madgearu ate cu mijloace familiale. Pentru a depăși însă limitele unui asemenea gen de agricultură de subzistență, Maniu propunea asociaționismul cooperatist.

Era, practic, o schimbare nu de accent, ci chiar de paradigmă. Principala grijă a lui Iuliu Maniu se deplasa de la marea industrie și marea finanță, cum fusese sub liberali, spre milioanele de țărani care trebuiau să devină axul economiei naționale din perspectiva rentabilizării muncii lor.

Această concepție de sorginte doctrinară țărănistă era logic să fie pusă în practică de ministrul Agriculturii, Ion Mihalache, fostul președinte al Partidului Țărănesc. Ca urmare, pe 20 august 1929, era promulgată Legea cooperației, punct central al programului PNȚ, urmat de chemarea lui Mihalache, adresată tuturor plugarilor, de a „se întovărăși“ în cooperative, în scopul practicării unei agriculturi rentabile.

Între 1929 și 1931, Mihalache trece prin Parlament o serie de legi care reflectă ideile sale de dreptate socială. Astfel, în 1929 sunt promulgate Legea pentru organizarea Creditului Rural și Agricol, Legea circulației bunurilor, Legea pentru organizarea învățământului agricol, Legea pentru înființarea Academiei de Înalte Studii Agronomice, Legea pentru administrarea generală a pescăriilor, Legea pentru ameliorarea zonei inundabile a Dunării etc.

În 1930, în plină criză economică, Mihalache găsește timp să promoveze Legea pentru delimitarea pășunilor, Legea pentru înființarea de silozuri și Legea pentru organizarea exportului de animale.

Din nefericire, programul financiar al lui Maniu, care ar fi avut șanse de reușită, s-a confruntat cu prăbușirea prețurilor agricole și cu o deteriorare rapidă a relațiilor de muncă, în special în industria petrolieră și în cea minieră, unde s-au produs concedieri în masă.

Astfel, la Lupeni, în zilele de 5-6 august 1929, s-a produs o grevă salarială, potențată de agitatori comuniști. Vrând să-și impună revendicările, minerii au ocupat uzina electrică, periclitând astfel ventilația minelor, precum și aprovizionarea cu apă a întregului bazin carbonifer. Apelurile prefectului de a evacua uzina electrică au fost ignorate de muncitori, ei atacând forțele de ordine. Acestea au ripostat, consecința fiind moartea a 20 de greviști și rănirea altor 58.

Răspunderea directă ministerială îi aparținea lui Vaida-Voevod, ministrul de Interne, dar Maniu a fost profund îndurerat de acest deznodământ tragic. El a decis imediat trimiterea unui comisar în Valea Jiului, care să ia toate măsurile necesare ameliorării condițiilor de muncă ale minerilor.

Episodul Lupeni va fi intens mediatizat în scop propagandistic de către regimul comunist, cea mai notorie însăilare artistică fiind filmul din 1962, „Lupeni 29“, în a cărui distribuție o regăsim pe mediocra Lica Gheorghiu, fiica preferată a lui Gheorghiu-Dej.

O apreciere obiectivă a guvernării țărăniste trebuie să cuprindă însă și o serie de fapte pozitive, cum ar fi stabilizarea monetară, atenția acordată țărănimii, o largă amnistie politică, preocupări pentru dotarea corespunzătoare a armatei, încercarea de a ameliora criza economică prin colaborarea cu statele agrare, precum și o politică externă extrem de activă, marcată de încheierea unor acorduri și tratate internaționale care să asigure integritatea statului național unitar făurit în 1919.

Să nu uităm că în această perioadă, 1930-1931, ministrul de Externe al României, Nicolae Titulescu, este ales în două rânduri președinte al Adunării Societății Națiunilor. O realizare de seamă a Guvernului Maniu este aceea că, pentru prima dată în istoria României, femeile au primit dreptul de a vota, prin Legea din 3 august 1929, pentru început în alegerile locale, liderul ardelean încercând în 1932 să extindă acest drept și în ceea ce privește alegerile parlamentare, dar nereușind, din cauză că a fost forțat să-și dea demisia.

Iar noi, bucureștenii, datorăm unui primar țărănist, Dem I. Dobrescu (1929-1934), amplul program de asanare și de punere în valoare a zonei lacurilor din nordul Capitalei.

Acest text este un fragment din articolul „Ion Mihalache, politicianul care a refuzat să fie prim-ministru”, publicat în numărul 245 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.