Dotarea cu artilerie a Armatei Roșii înainte de 22 iunie 1941

Lucrările de istorie, de popularizare și științifice, sunt pline de interpretări, citate și documente prin care autorii vor să devină cunoscuți cu orice preț și să lase în urmă o operă solidă, de necontestat. Teoria oficială, susținută de armate de specialiști renumiți a fost că trupele lui Stalin erau slab instruite și dotarea cu armament lăsa de dorit prin calitate și cantitate. Nu puteau fi comparate armele germane cu cele ce erau mânuite de militarii comuniști. Povestea a fost repetată până când a devenit o legendă contemporană dificil de scos din capul cititorilor.

Se zice că mareșalul Jukov a scris în timpul vieții o carte de memorii, Amintiri și reflecții, care a devenit un interesant izvor de informație pentru istorici. Datele cultivate suficient de mult au ajuns să fie de necontestat, chiar dacă sunt prea detaliate pentru a fi fost scrise de o singură persoană, prea puțin interesată în timp de redactarea unor opere militare valoroase. Există precizarea că în perioada 1 ianuarie 1939 – 22 iunie 1941 fabricile au livrat trupelor staliniste 29.637 de tunuri de câmp. Orice istoric conservator va scrie că erau puține, dar trebuie să se facă o referire și la numărul de piese necesare pentru o divizie de infanterie. Ar fi fost suficiente pentru înzestrarea a 380 de mari unități, ceea ce nici o putere militară a timpului nu putea să realizeze.

Armata Roșie a deplasat spre Germania 171 de divizii din toate categoriile de arme și s-ar fi găsit suficiente tunuri pentru o înarmare la standarde de război pentru aceste efective. S-a scris că industria sovietică nu era mobilizată, dar a reușit să livreze cele mai bune guri de foc din epocă și acestea erau absolut noi în momentul atacului. Alte piese de artilerie erau păstrate în adâncimea teritoriului în vederea formării de noi baterii și regimente cu o putere de foc sporită. Se subînțelege că industria livra și muniția necesară utilizării, cea care era mai scumpă decât arma. Mareșalul Jukov nu și-a mai amintit ceva despre cantitățile de proiectile necesare pentru tunurile de câmp, dar acestea puteau să aibă calibrul cuprins între 76,2 și 203 mm. Se adăugau cele necesare pentru tunurile antitanc, antiaeriene și navale. Oțelul de la un combinat precum cel de la Magnitogorsk mergea să fie modelat în obuze producătoare de schije sau în proiectile perforante.

Numărul de tunuri amintit de generalul stalinist demonstrează că Armata Roșie era bine dotată cu artilerie nouă și nici nu contează dacă datele sunt exacte. Autoritățile sovietice aveau obiceiul să micșoreze cantitățile prezentate publicului larg. Interesant este că istoricii au tot scris că nu exista tehnică de calitate și nici tunuri suficiente n-au fost pentru formarea diviziilor de infanterie, motorizate, de tancuri și cavalerie. Mai existau și regimente de rezervă pentru intervenții în sectoarele amenințate de inamic sau pentru realizarea de breșe în apărarea dușmanilor ideologici.

_{Foto sus: Tun sovietic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (© Knorring / Олег Кнорринг / Commons: RIA Novosti)}