Cutremurul social-politic provocat în România de Dictatul de la Viena

Veștile despre Dictatul de la Viena (mai ales cele din noaptea de 30 spre 31 august 1940, cînd a ajuns la București harta impusă de Germania și Italia) au provocat în România un cutremur social-politic.

Scrie Constantin Virgil Gheorghiu în Memorii, traducerea românească din 1989 la Gramar a volumului Mémoires, apărut la Éditions du Rocher în 1990:

„Cumplita veste a căzut în plină noapte ca trăsnetul. Ca un tunet. Era ca un cutremur de pămînt. Oamenii au coborît în stradă. S-au adunat. Mulțimea se jeluia, mergea în convoi, se îngrămădea la răscruci și în piețele publice.”

Pe 3-4 septembrie 1940, Nicolae Iorga nota în Jurnalul său:

„Mari manifestații contra cedării la Cluj (pentru Maniu, proclamat șef al nației), la Sibiu, la București, la Timișoara. Se huiduiește Hühnlein, trebuind să se întrebuințeze tankuri pentru a-l păzi. Se dă jos simbolul « lupoaicei»” (N. Iorga, Jurnalul ultimilor ani. 1938-1940. Inedit, Humanitas, 2019)

Editorul Jurnalului, Andrei Pippidi, trece peste numele Hühnlein prea ușor, fără a se gîndi că acesta e deosebit de important în însemnările lui Nicolae Iorga. Hühnlein din Jurnal e Adolf Hühnlein, conducătorul Nationalsozialistisches Kraftfahrkorps – Organizație paramilitară a Partidului Național Socialist al Muncitorilor din Germania.

Despre legătura dintre neamț și demonstrațiile de protest împotriva Dictatului scrie Horia Sima în Sfîrșitul unei domnii sîngeroase. (10 decembrie 1939-6 septembrie 1940), Editura Mișcării Legionare, Madrid, 1977:

„Manifestaţiile erau îndreptate contra Ungariei, dar cum pierderea Ardealului de Nord se datora unei decizii a Puterilor Axei, ostilitatea maselor populare s-a revărsat şi asupra Romei şi Berlinului. Lozincile de ură au găsit ecou în sufletul disperat al mulţimilor.

Consulatele germane din Ardeal şi Banat au fost atacate şi s-a ajuns chiar la un anumit grad de tensiune între populaţia română şi cea germană. Tocmai în acele zile se afla la Timişoara N.S.K.K. Huhnlein. Restaurantul unde se întreţinea cu reprezentanţii populaţiei germane a fost înconjurat de manifestanţi şi s-au proferat insulte la adresa Germaniei.”

Statuia Lupoaicei, victimă a mîniei populare

„Lupoaica” din Jurnal e statuia Lupoaicei din București și din țară, victimă a mîniei populare prin identificarea cu Mussolini, „care dăduse Ardealul ungurilor”. Amănunte despre războiul cu Lupoaica ne oferă Constantin Virgil Gheorghiu în Memorii:

„Că Stalin şi Hitler au mutilat atroce România, patria noastră, puteam, la o adică, s-o înţelegem. Hitler şi Stalin sînt dictatori. Din partea lor nu te poți aştepta decât la crime, asasinate, masacre. Dar din partea lui Mussolini nu ne aşteptam la aşa ceva. Nu. Desigur, Benito Mussolini este, şi el, un dictator ca Hitler şi ca Stalin. Dar Benito Mussolini, Ducele, este roman. Ca românii.

Benito Mussolini nu ne putea împlînta cuțitul în spate. Sîntem frații lui. Ne tragem din aceiaşi strămoşi, pruncii Romulus si Remus, pe care îi vedem în toate piețele publice, alăptaţi de Lupoaică. Mussolini, ruda noastră, nu putea să comită această crimă împotriva noastră. Şi a făcut-o totuşi. E mai rău decît ceea ce au făcut Hitler şi Stalin. E un fratricid, Benito Mussolini a săvîrşit crima de fratricid. A înfipt pumnalul în fratele său român.

Aşa cum l-a înjunghiat Cain pe Abel. Mulţimea strigă lozinci împotriva Ducelui, Benito Mussolini. Împotriva fiicei lui, Edda. Împotriva ginerelui său, împotriva oraşului Roma. Împotriva întregii Italii, care apare pe hărţi cu contururile sale de cizmă.

Mulțimea furioasă descoperă într-o piață din centrul Bucureştiului statuia cu Lupoaica romană care-i alăptează pe strămoșii noștri, pruncii Romulus și Remus. Toată durerea pe care au strîns-o împotriva dictatorilor care ne-au mutilat țara se concentrează subit, în toiul nopții, împotriva Lupoaicei romane și a copiilor de bronz.

Se încearcă demontarea statuii. Doborîrea ei de pe soclu și sfărîmarea ei în bucăți. Fiindcă ei, această Lupoaică și copiii săi, strămoșii lui Mussolini, ai fiicei sale Edda și ai lui Ciano, sînt autorii cumplitei noastre nenorociri. Dar mulțimea nu reușește să răstoarne statuia. Lupoaica și copiii săi sînt prea solid fixați de soclul lor. Sînt huiduiți. Sînt înjurați. Apoi li se atîrnă o uriașă pancartă pe care scrie: «Duce, Duce, vino să-ți iei înapoi cățeaua…»

Încă de a doua zi, aceeași lozincă este agățată de gîtul Lupoaicei romane, a cărei statuie este ridicată în toate orașele românești.

Lupoaica, de care noi eram atît de mîndri pînă acum, este retrogradată cățea. Cățea ticăloasă. Nu i se mai spune altfel. Fiindcă nenorocirile de la ea vin. De la Mussolini, care a murdărit numele de roman. Ne este rușine de Lupoaică. Ne este rușine să ne tragem, ca Mussolini și Ciano, din această cățea care le dă să sugă celor doi copii, în piețele noastre.”

Horia Sima scrie în Sfîrșitul unei domnii sîngeroase că manifestațiile împotriva Puterilor Axei îi conveneau lui Carol al II-lea:

„Regele nu numai că a tolerat aceste manifestații, dar le-a încurajat. El le-a dat ordin poliției și jandarmeriei să le ocrotească, ca să ia o amploare mai mare.”

Ipoteza lui Horia Sima e contrazisă de Însemnările lui Carol al II-lea, care mărturisesc îngrijorare față de manifestații, și de deciziile Guvernului Gigurtu de a le interzice. Eu nu cred că Regele își putea permite alimentarea manifestațiilor împotriva Axei. De la 1 iulie 1940, România era sub protectoratul Germaniei.

Odată acceptat Arbitrajul de către Consiliul de Coroană, Germania n-avea nici un interes să vadă tulburări în România. Ea ținea ca hotărîrile Dictatului să fie aplicate fără probleme. Manifestațiile pașnice ale populației și cele violente ale Legiunii au fost de altfel unul dintre motivele pentru care Germania și-a luat mîna de pe Regele Carol al II-lea în timpul Loviturii de stat din 4-6 septembrie 1940, dată de generalul Antonescu.

Pentru stabilitatea din România, furnizoare de petrol, Regele nu mai era un garant, cîtă vreme își pierduse încrederea populară. La o adică, Germaniei puțin îi păsa cine le era slugă în România. Crucial rămînea însă ca acesta să aibă sprijin popular. Carol al II-lea nu-l mai avea. De aceea Germania l-a preferat pe generalul Antonescu.

Dincolo de aceste considerații rămâne momentul hazliu în care Poporul se înfurie pe statuia Lupoaicei și o retrogradează la rangul de Cățea.Ca să vezi de ce-i în stare Poporul cînd se înfurie!

_{Foto sus: Intrarea trupelor maghiare în orașul Târgu Secuiesc, după Dictatul de la Viena (© Fortepan — ID 3974)}