Cum și-a semnat Mihai Viteazul propria sentință la moarte
În vara anului 1600, acțiunile militare ale lui Mihai Viteazul ajung la apogeu odată cu extinderea stăpânirii sale și asupra Ţării Moldovei, după ce stăpânea deja de jumătate de an Transilvania. Curând, însă, urmau să vină vremuri grele pentru voievodul român, care, în doar câteva luni, avea să piardă nu doar Moldova și Transilvania, ci și Țara Românească.
Rămânem din punct de vedere cronologic în vara anului 1600 şi atragem atenția asupra unui eveniment mai puțin cunoscut marelui public, petrecut la sfârșitul lunii iulie: Mihai Viteazul a trimis în târgul Huedinului o garnizoană de drabanți – aceștia formau o oaste semipermanentă și slujeau, de regulă, în schimbul unor scutiri fiscale, dar puteau fi și plătiți – aflată sub conducerea hotnogului Vasile.
Desigur că era obligația orășenilor din Huedin să-i găzduiască și să le asigure hrana acestor oșteni, ceea ce a stârnit adesea nemulțumiri printre locuitorii orașului, mai ales că unii dintre drabanți veniseră însoțiți de familiile lor. Relațiile dintre luptători și orășeni nu erau deloc cordiale, aceștia din urmă fiind obligați și la plata dărilor obișnuite, dar și la întreținerea drabanților, ceea ce era o semnificativă povară în plus.
23 iulie 1600
Dincolo de mai multe incidente mărunte, inevitabile într-o astfel de situație, la 23 iulie 1600 avea să se întâmple un adevărat măcel, căruia i-au căzut victime atât locuitori din oraș, dar mai ales oșteni de-ai lui Mihai Viteazul.
Date despre acest eveniment ne-au fost transmise în timp de către cronicarul István Szamosközy, care, deși se afla la Sibiu, obținuse informații despre cele întâmplate. Dar mult mai elocventă pentru deslușirea celor întâmplate este ancheta desfășurată la porunca lui Mihai Viteazul – mărturiile consemnate ale martorilor audiați au fost descoperite în arhivele din Viena și publicate de Lajos Szádeczki la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar un deceniu mai târziu, actul a fost publicat de Nicolae Iorga în traducere românească, în colecția Hurmuzaki, volumul al XII-lea.
În ceea ce privește cronica lui István Szamosközy, trebuie să menționăm şi că Ioachim Crăciun, cel care a tradus textul maghiar din cronică în limba română, a făcut confuzie în ceea ce privește identificarea orașului, traducându-l Hunedoara – în realitate, cronicarul făcea referire la orașul Bánffyhunyad, adică Huedinul de astăzi.
Ce spune cronica: pariul pe o găleată cu vin
Cronicarul Szamosközy, adesea părtinitor în prezentarea evenimentelor, spune că pricina conflictului a reprezentat-o ideea năstrușnică a unui român care a făcut prinsoare pe o găleată cu vin cu ceilalți drabanți că va goni toată lumea din târg de unul singur. Orașul era plin, căci fiind zi de duminică, mulți târgoveți veniseră să-și vândă mărfurile.
După ce pariul a fost făcut, românul, folosindu-se de două sau trei ciomege, a început să lovească la întâmplare pe cei din târg, „pe care unde-l nimerea, român, ungur, bărbat, femeie, până ce-au luat-o la fugă toți țăranii din târg, unii lăsându-și acolo marfa”.
Călăreț din cavaleria ușoară munteană, foarte posibil mic boier. Are în dotare atât armă de foc, cât și sabie de tip oriental și ține în mâna dreaptă un stindard cu stema Țării Românești din vremea lui Mihai Viteazul, reconstituit după relatarea contemporanului domnitorului, Ciro Spontoni (1638). Ilustrație: Cătălin Drăghici
Cum nici hotnogul Vasile nu a luat vreo măsură, ba mai mult a râs de cele întâmplate, huedinenii s-au sfătuit să nu mai ducă mâncare și băutură drabanților înainte de slujba religioasă, ci după ce vor ieși de la biserică. Însă, după ce a început slujba, doi-trei drabanți au prins un orășean în apropierea bisericii și „i-au snopit bine spatele și umerii cu muchea toporului” din cauză că nu au mai primit mâncare ca în celelalte zile.
Acel orășean bătut, scăpând din mâinile drabanților, a fugit în biserică strigând ce a pățit, iar îndată toți cei aflați la slujbă, dar și ceilalți locuitori din oraș s-au „ridicat asupra românilor cu pietre, ciomege și alte unelte țărănești și au început să-i urmărească din casă în casă, să-i omoare, să-i taie, încât din o sută optzeci de români dacă au mai putut fugi zece sau doisprezece”. Chiar dacă cifrele prezentate de Szamosközy sunt exagerate, cert este că numărul celor morți atunci era de câteva zeci de oameni.
Ancheta: un conflict cu mai multe ipoteze
Mărturiile celor șaptesprezece martori audiați confirmă în parte relatarea transmisă de cronicarul maghiar. Ancheta desfășurată la fața locului a fost condusă de Ladislau Szálánczi, care i-a interogat sub jurământ pe toți cei chemați să depună mărturie.
Primul dintre martori, preotul Mihail Tasnadi, a spus că în timp ce se afla în biserică a auzit zgomot mare de afară și îndată au început să bată clopotele, apoi, oprind slujba, toți au ieșit afară, unde au văzut că „trabanții stăteau în rând, în piață, cu puștile în mână, însă pe un om cu numele Andrei Gal-Barla l-au împușcat”.
Slujba era abia la început, deci conflictul s-a declanșat în dimineața zilei de 23 iulie 1600. Ulterior, toți orășenii, alarmați de sunetul clopotelor, s-au înarmat și au pornit împotriva oștenilor. Și alți martori confirmă că Andrei Gal-Barla a fost ucis, chiar dacă unii dintre ei nu plasează acest fapt la începutul conflictului.
Interesantă este declarația celui de-al patrulea martor, care susține că faptul declanșator al evenimentului a fost altul. Astfel, Andrei Bardi spune că „un olar a cumpărat copilului său bolnav cireșe și i-ar fi luat din ele un trabant, cu numele Fillyer [o poreclă – n.n.]; olarul l-a rugat să-l lase în pace, fiindcă le-a luat la un copil bolnav – că sunt destule să-și cumpere pe banii lui”. Din această cauză, drabantul l-a lovit pe olar, iar oamenii târgului au sărit în ajutorul lui și așa „s-a încins bătaia între ei”.
Despre ceea ce a urmat au oferit amănunte alți martori. De pildă, Simion Denchi din Nearșova, iobagul lui Petru Banffi, a declarat că se afla în oraș când s-a întâmplat conflictul, dar speriindu-se a fugit la casa tricesimatorului (cel care strângea tricesima) și de acolo i-a văzut pe mai mulți locuitori bătând pe un drabant numit Grozea.
Mai tare fiind cuprins de spaimă, a fugit din nou, doar că în drumul lui a văzut cum niște flăcăi din Dămuș îl alergau pe drabantul Gheorghe, căruia, după ce l-au rănit, i-au luat chiar și hainele. Martorul povestește că l-a dus pe acel drabant la casa lui, unde a venit multă lume să-l vadă.
Atunci drabantul ar fi spus că nu îi găsește vinovați întru totul pe orășeni pentru cele întâmplate, „căci au avut multe neplăceri din partea unor stricați de flăcăi de-ai noștri”, referindu-se desigur la unii dintre drabanți. Această declarație confirmă existența altor incidente care s-au petrecut în oraș între locuitori și oșteni, doar că de data aceasta amploarea evenimentului a fost cu totul alta.
Puşcaş de Chioar, echipament de secol XVII, cu uniformă de culoare verde, conform descrierilor vremii, muschetă cu fitil, cartuşieră pentru praf de puşcă şi sabie ungurească. Aceşti soldaţi serveau în armata Principatului Transilvaniei, dar şi în armata lui Mihai Viteazul. Ilustrație: Cătălin Drăghici
Alți martori au susținut că cel bătut mai întâi de drabanți a fost Matei Varga și în ajutorul lui au fost trase clopotele, astfel încât, alarma fiind dată, toți locuitorii orașului s-au năpustit împotriva oștenilor. Martorul Mihai Morinca, român din Brăișoru (Malomszeg), a mărturisit că era de față când doi drabanți „trăgeau pe un orășean din Huedin”, întrebând de ce n-au primit de mâncare. Înainte să fugă din acel loc, Mihai Morinca a văzut cum aceiași drabanți „au prins pe un om cu numele Matei Varga și l-au bătut tare”.
Nobilii Kabos Tamas și Ștefan Tepesiti au mărturisit că au ajuns în Huedin după ce se „sfârșise bătăia” și că au văzut vreo zece drabanți morți, alții fiind adăpostiți împreună cu nevestele lor de unii dintre orășeni în propriile case. Iată, deci, că nu toți locuitorii din Huedin au participat la conflict, ba chiar unii dintre ei i-au ajutat pe drabanți să scape de furia localnicilor, primindu-i în propriile locuințe. De altfel, cei doi nobili au mai declarat că drabanții găsiți ascunși în casele huedinenilor au fost petrecuți de ei și de alți orășeni până la casa hotnogului și, de acolo, la Șaula, deci în afara orașului.
Copii, femei și cerșetori – victime colaterale
Despre violența celor întâmplate a depus mărturie și unul dintre drabanții răniți, singurul care a putut declara, deoarece ceilalți răniți erau muribunzi. Astfel, drabantul Radu, fiind în pat din cauza rănilor, povestește că „popa din Huedin cu mâna lui ar fi tăiat pe trabantul Gârda”, luându-i chiar și arma și hainele.
Ultimul martor audiat, hotnogul Vasile, s-a jurat cu credință tare și a prezentat consecințele acestui măcel: „Dintre trabanții care erau plătiți de domnul nostru, de mult au murit 41, răniți sunt 7, trei din aceia mor, căci sunt foarte rău răniți; dintre nevestele trabanților, au omorât șase femei, pe care am văzut că le-au și îngropat”.
Hotnogul mai spune că victime au căzut și zece copii care păzeau caii dijmarilor, dar și cerșetorii din oraș. Despre trupurile celor morți ne oferă informații cronicarul Szamosközy, care spune că drabanții uciși au fost înmormântați de huedineni într-o groapă mare, săpată lângă biserică.
Locuitorii Huedinului, judecați de însuși Mihai Viteazul
Tot cronicarul maghiar este cel care relatează și ce a urmat după ancheta condusă de Ladislau Szálánczi. Astfel, aflăm că Mihai Viteazul a ținut scaun de judecată la Alba Iulia și, pe baza mărturiilor adunate deja, voievodul i-a socotit vinovați pe locuitorii din Huedin, pentru că dacă aceștia din urmă aveau nemulțumiri în legătură cu eventuale abuzuri ale drabanților domnești ar fi trebuit să le aducă la cunoștința principelui și să nu-și facă singuri dreptate.
Dar pentru că huedinenii nu l-au înștiințat pe principe despre fărădelegile săvârșite de oștenii lui, astfel încât voievodul să-i poată pedepsi pe făptuitori, atunci răscoala orășenilor trebuia aspru pedepsită.
Ca atare, Mihai Viteazul dictează o sentință dură împotriva locuitorilor din Huedin, urmărind să preîntâmpine apariția altor situații asemănătoare. În acest sens, ne spune Szamosközy, „la câteva zile după judecată a trimis [Mihai Viteazul – n.n.] cinci sute de trabanți români” asupra huedinenilor, cu ordinul de a incendia orașul.
Înainte de a ajunge drabanții în Huedin, locuitorii de acolo au fost anunțați de ceea ce urmează, astfel că au fugit cu toții, rămânând pe loc doar câțiva cerșetori. Szamosközy îl bănuiește pe Ștefan Csaki că ar fi trimis vorbă huedinenilor să părăsească orașul, mai ales că acesta știa despre planurile voievodului, fiind unul dintre căpitanii însărcinați cu executarea sentinței.
Ajungând oastea de drabanți în Huedin, „a ars târgul afară de una sau două case nemeșești, unde erau adăpostiți români, și a tăiat pe puținii cerșetori nenorociți din târg”.
Epilog
Iată, așadar, cum un incident aparent minor a declanșat un adevărat măcel, căruia i-au căzut victime câteva zeci de oameni, cei mai mulți dintre ei fiind oșteni de-ai lui Mihai Viteazul. Astfel de situații sunt elocvente pentru a înțelege relațiile tensionate dintre locuitorii orașelor transilvănene și oastea lui Mihai Viteazul, care trebuia întreținută pe cheltuiala orășenilor.
Sentința dură dată de voievod, care este executată fără a fi contestată, se întoarce împotriva lui câteva săptămâni mai târziu. Nobilimea transilvăneană începe planurile de răscoală împotriva lui Mihai Viteazul și va contesta întreaga autoritate a principelui român, pe care îl vor numi tiran și îl vor alunga cu ajutorul oștilor aflate la dispoziția generalului Giorgio Basta, cel care i-a sprijinit pe răsculați. Un an mai târziu, în vara lui 1601, din ordinul aceluiaşi Giorgio Basta, voievodul însuşi e ucis, în apropiere de Turda.
Acest articol a fost publicat în numărul 221 (revista:221) al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com.
Foto sus: Portret al lui Mihai Viteazul având ca sursă de inspirație gravura lui Giovanni Orlandi din 1598, în care domnitorul muntean este reprezentat cu capul descoperit. Ilustrație: Cătălin Drăghici