Cum arăta armata lui Vlad Ţepeș
Toate acțiunile militare ale lui Vlad Țepeș, încununate mai mult sau mai puțin de succes, nu ar fi existat dacă Valahia nu ar fi avut o armată capabilă să se apere și să atace atunci când era nevoie. Totuși, informațiile pe care le avem despre armatele medievale românești sunt foarte puține, aproape inexistente.
Multe cronici și alte documente interne au fost distruse de-a lungul timpului, cu siguranță mai ales în timpul campaniilor militare și al distrugerilor aduse de acestea; cele care ne-au rămas până azi nu conțin multe informații detaliate despre acest subiect.
Cronicile și documentele externe nu dau nici ele detalii; frescele din bisericile perioadei nu sunt de mare ajutor fiindcă sunt standardizate în mare măsură după canoanele picturii bisericești. În mod foarte ciudat, extrem de puține piese de echipament au rămas în muzee sau în colecții private; majoritatea pieselor păstrate sunt ori piese de lux aparținând familiilor domnitoare sau boierești, ori arme de vânătoare. Altă categorie de piese istorice sunt cele găsite de arheologi în diferite contexte – morminte, fortificații – sau de detectoriști. Majoritatea acestora sunt spade, topoare, vârfuri de săgeată și de lance, câțiva pinteni și bucăți de zale.
Încercare de reconstituire
Putem însă să reconstituim armata medievală din spațiul românesc pornind de la informațiile pe care le avem, mai ales din documente care privesc clasele sociale existente și rolul fiecăreia. Numărul soldaților este menționat în diverse surse și putem să reconstituim şi tacticile folosite, pe baza cronicilor interne și externe, dar și analizând arealul care trebuie apărat.
Demografia pentru perioada secolului XV este și ea foarte problematică, având doar estimări fără vreo bază reală. Până în acest moment nu a existat o cercetare serioasă în legătură cu armatele medievale românești și nici nu există vreo bază de date cuprinzătoare pentru piesele din acea perioadă. Astfel, față de alte materiale care descriu armate medievale de secol XV, această prezentare va fi una mai degrabă generală, cuprinzând ce știm sau considerăm a fi cât mai aproape de realitatea acelor vremuri.
Doi membri ai gărzii domnești. După armurile milaneze, scumpe și relativ rare în afara spațiului italian, este clar că e vorba de oameni echipați fie de către domn, fie de către boieri/fii de boieri care-și permiteau așa ceva. Coifurile sunt de tip barbutta. Numărul unor astfel de războinici greu echipați era probabil redus – în jur de 50 în jurul voievodului (Ilustrație de Cătălin Drăghici)
Armata Valahiei a avut o istorie zbuciumată. Este greu să-i trasăm punctul de pornire, dar este clar că a existat cel puțin din secolul al XII-lea, sub forma unor trupe care deserveau diverși lideri locali. Dacă luăm în considerare invaziile barbare – triburi germanice, huni, avari, maghiari, cumani, mongoli și alte triburi războinice care au trecut pe aici – trebuie să ne gândim la modul foarte serios că acestea au influențat într-o anumită măsură războinicii din zonă. Este, deci, deloc de mirare că majoritatea care forma aceste armate era cavaleria, mulți călăreți arătând în stilul arcașilor călare nomazi.
Scurta analiză care urmează, asupra armatei medievale a Valahiei, a fost realizată folosind principiile enunțate mai sus, aprecieri bazate pe fapte și comparații cu zonele din jur.
Efective
Precum a fost menționat anterior, datele demografice pentru perioada Evului Mediu românesc lipsesc cu desăvârșire, astfel încât trebuie să ne bazăm pe presupunerea că Valahia avea undeva pe la 500.000 de locuitori. Aceasta ar da un număr de circa 70.000-80.000 de bărbați valizi pentru luptă, dintre care 10.000 (probabil cel mai mare număr posibil) puteau fi antrenaţi și duşi la război.
Chestiunea nu era doar ca acești oameni să fie înarmați și echipați, dar și instruiți și hrăniți. De fapt, numărul efectivelor pentru cele două campanii ale lui Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș, arată că în jur de 5-6.000 de oameni erau folosiți în campaniile de pe sau de dincolo de Dunăre; în 1444, în cadrul cruciadei de la Varna, trupele de valahi trimise de voievod ca ajutor armatei creștine numărau în jur de 4-5.000 de călăreți. În 1445, în cadrul cruciadei de pe Dunăre, participă 6.000 de soldați valahi, comandați de unul dintre fiii voievodului. Bineînțeles, în timp ce aceste trupe luptau în sud, altele păzeau fortificațiile, trecătorile montane, capitala și așa mai departe.
Putem estima că același număr de soldați este valabil și pentru domnia lui Vlad Țepeș, cu toate că este sigur că au avut loc pierderi semnificative pricinuite de moartea/execuția și dezertarea multor boieri și de reducerea efectivelor în campanii, care nu puteau fi înlocuite pe termen scurt.
În total, calculând și mercenarii străini, putem fi probabil de acord că Vlad Țepeș comanda o armată stabilă de circa 6-8.000 de oameni, majoritatea cavalerie bine instruită.
Structura armatei
La fel ca orice altă armată a unei țări fără ieșire la mare, cea valahă era formată din cavalerie, infanterie și artilerie. Comandantul suprem era voievodul, care numea comandanții de sub el.
Relieful Valahiei, aproape plat în mare parte, nu putea fi apărat de infanterie, favorizând astfel cavaleria, care era grea și ușoară. Cavaleria grea era formată din boieri și probabil mercenari străini. Boierii puteau și, de fapt, trebuiau să aducă trupe atunci când era necesar. Acestea erau echipate și înarmate de către boieri și veneau la luptă sub steagul boierului.
De asemenea, garda voievodului era cu siguranță formată în bună măsură din cavalerie grea, valahi și străini. Este greu de știut numărul trupelor din jurul voievodului, dar s-a estimat a fi între 50 și 200 de soldați bine echipați și antrenați. În timp ce trupele valahe din gardă puteau fi boieri loiali, fii de boieri și alți supuși loiali, servind cu echipamente și cal propriu sub steagul voievodului, mercenarii trebuiau plătiți, iar mercenarii bine echipați, instruiți și loiali costau foarte mult; de asemenea, există informaţii că unii voievozi cumpărau armuri și arme occidentale, cu siguranță pentru a-și dota garda.
În timp ce cavaleria grea avea același rol ca în Europa Occidentală, de a lovi liniile inamice și de a le sparge, probabil aceasta nu era mai mare de un sfert din totalul cavaleriei. Majoritatea cavaleriei era ușoară, capabilă să facă recunoaștere, să ducă lupte ușoare, să se retragă rapid și să urmărească inamicul. Această categorie era la rândul ei formată din localnici și din străini. Localnicii puteau fi trupe doar cu acest rol sau țărani liberi care își puteau permite un cal și care să știe a mânui diverse tipuri de arme.
Soldat din cavaleria grea munteană, cu echipament complet – coif, glugă de zale, lance, spadă, arc și săgeți, gambeson, brigandină, scut de tip pavăză pe spate. Probabil majoritatea cavaleriei grele arăta astfel (Ilustrație de Cătălin Drăghici)
Infanteria, redusă ca număr într-o țară cu relieful Valahiei, păzea puținele fortificații ale țării – cetăți, mănăstiri fortificate, sate fortificate și fortificații de pământ pentru refugiu, curțile fortificate boierești și domnești –, păzea taberele, putea asigura acoperire pentru cavalerie cu arme lungi, putea ataca și duce lupte în teren accidentat cum ar fi zonele montane, pădurile și zonele mlăștinoase. În zonele montane existau trupe de țărani care păzeau trecătorile montane.
Artileria era prezentă în armatele medievale românești, cu toate că nu pe o scară largă, și era probabil mânuită și de mercenari străini. În scrisorile lui Vlad către orașele săsești găsim cererile lui de a i se trimite soldați, chiar dacă spunea că nu are bani să-i plătească. Situația financiară a Valahiei în timpul domniei sale probabil că i-a permis să angajeze doar mercenari mai ieftini, care nici nu făceau o mare diferență în luptă. Pe lângă aceștia, nu trebuie să uităm de contingentele trimise lui în ajutor de Moldova și de Ungaria.
Mitul privind prezența țăranilor în „oastea cea mare” trebuie exclus din orice analiză rațională. În afară de acei țărani liberi – moșneni – cu rol militar, nimeni nu-și permitea să înarmeze țărani care nici nu știau să lupte ca o armată rodată, nici nu aveau disciplină și cunoștințe de artă militară. Țăranii simpli puteau doar acționa în unele zone, în caz de invazie străină, în apărarea avutului și a familiei, dar în număr limitat și fără un aport deosebit în strategia generală.
Cu toate că nu avem informații despre vreo flotă a Țării Românești până la primele încercări din secolul al XVIII-lea, sursele vorbesc despre monoxile folosite pe fluviu – ambarcațiuni din trunchiuri de copaci. Probabil acestea au fost folosite și de Vlad Țepeș în acțiuni punctuale pe Dunăre, dar sursele nu pomenesc nimic despre așa ceva.
Acest text este un fragment din articolul „Campaniile militare ale lui Vlad Țepeș”, publicat în numărul 220 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.
Foto sus: Doi membri ai gărzii domnești. După armurile milaneze, scumpe și relativ rare în afara spațiului italian, este clar că e vorba de oameni echipați fie de către domn, fie de către boieri/fii de boieri care-și permiteau așa ceva. Coifurile sunt de tip barbutta. Numărul unor astfel de războinici greu echipați era probabil redus – în jur de 50 în jurul voievodului (Ilustrație de Cătălin Drăghici)